SOŢUL

SOŢIA

BĂTRÂNUL

SOŢUL şi SOŢIA sunt oameni între două vârste, bine hrăniţi. BĂTRÂNUL este un ţăran septuagenar, încă în putere.

Cameră de bloc, mobilată opulent. Carpete, bibelouri, tablouri şi alte obiecte de factură kitsch.

SOŢUL şi SOŢIA în ţinută lejeră, de casă, aşezaţi comod, unul lângă altul, privesc la televizor. E sâmbătă seara. Ambianţă sonoră de serial poliţist.

SOŢUL (după vădite semne de nervozitate): Serialul ăsta a început să mă plictisească!

SOŢIA: ...

(Pauză)

SOŢUL: Serialul ăsta mă plictiseşte, am spus!

SOŢIA (placidă, nu-şi va lua nici un moment ochii de la micul ecran): Da... şi ce vrei să-ţi fac eu?...

(Pauză)

SOŢUL: Mereu aceeaşi poveste încâlcită, de nu mai ştii cine pe cine duce de nas, care-s unii şi care-s ceilalţi. Mă plictiseşte, auzi?!

SOŢIA: Nu te mai uita! Cine te obligă?

SOŢUL (imitând-o): „Nu te mai uita, nu te mai uita!” Da’ ce-ai vrea să fac?

SOŢIA: ...

(Pauză)

SOŢUL: Detectivul e un bleg şi, pe deasupra, arată ca vai de capul lui. Puteau să găsească unul mai... prezentabil şi mai bine îmbrăcat.

SOŢIA: La toate te pricepi.

SOŢUL (vexat): Mă pricep, sigur că mă pricep! Te deranjează că mă pricep?

SOŢIA: Încetează!

SOŢUL (agitat): Mă plictiseşte şi mă enervează şi, bineînţeles, ţie nu-ţi pasă că mă plictiseşte şi mă enervează!

SOŢIA: Ţi-am spus! Nu te mai uita.

SOŢUL (imitând-o): „Nu te mai uita, nu te mai uita!” Grozavă eşti! Când toată lumea se uită, eu să nu mă uit!

SOŢIA: Lasă-mă în pace!

SOŢUL (sătul parcă de discuţia asta): Bine, bine... te las. (Începe să mişte cu nervozitate din picior).

(Pauză)

SOŢIA: Nu mai mişca din picior!

SOŢUL: ...

SOŢIA: Ţi-am spus să nu mai mişti din picior.

SOŢUL: De ce?

SOŢIA: Ştii tu de ce.

SOŢUL (maliţios): Aha, te enervează... ai şi tu nervi... ha, ha, ha! (se amuză forţat). Atunci să mişc din urechi – ha, ha! Că poate asta nu te mai enervează.

SOŢIA: Eşti neserios.

SOŢUL: Adică, cu tine, dacă glumeşte omul, e neserios?

SOŢIA: ...

(Pauză)

SOŢUL (devenind atent la televizor şi încetând să mai bâţâie din picior): Ăla-i mafiot sau e de la poliţie?

SOŢIA: Care?

SOŢUL: Ăla cu mustaţă.

SOŢIA: Sunt doi cu mustaţă...

SOŢUL: Ăla cu capul mare.

SOŢIA: Nu ştiu.

SOŢUL (indignat): Cum nu ştii?

SOŢIA: Uite-aşa, nu ştiu. O să aflăm la urmă.

SOŢUL (imitând-o): „La urmă, la urmă...”

(Pauză)

SOŢUL: Da’ blonda asta cine-i?

SOŢIA: ...

SOŢUL: Te-am întrebat cine-i blonda!

SOŢIA: Habar n-am.

SOŢUL: Bravo! Te uiţi ca la nu ştiu ce la serialul ăsta şi nici măcar n-ai habar cine-i blonda. O fi căzut din cer şi tu nu ai observat, că ce trebuie să observi, nu observi!...

SOŢIA: Ţi s-a făcut de ceartă?...

SOŢUL (imitând-o): „Ceartă, ceartă...” Discut cu tine şi tu zici că-i ceartă.

SOŢIA: Dacă te plictiseşte şi te enervează, cel puţin lasă-mă pe mine să-l văd în tihnă, mie îmi place.

SOŢUL (maliţios): Te cred, ţie îţi place orice. Nu te-am auzit odată să zici ceva. Eşti în stare să te uiţi şi la concertul simfonic!

SOŢIA: Când am şi eu un pic de timp liber, fac ce vreau...

SOŢUL (în acelaşi fel): Nu mai spune?! Faci ce vrei, ai?! Ţi-au intrat şi ţie gărgăunii în cap ca la...

SOŢIA (ceva mai autoritară): Vorbeşti prostii!

SOŢUL (ameninţător): Vorbesc prostii?! Las’ că ştiu eu ce vorbesc! Cu mine să nu faci pe independenta, că nu-ţi merge! (Se ridică brusc şi iese din cameră trântind uşa. Revine după puţin timp cu o ţigară aprinsă în colţul gurii. Rămâne în picioare, priveşte la televizor, trage din ţigară).

SOŢIA: Ţi-am spus de atâtea ori să nu mai fumezi aici.

SOŢUL: ...

SOŢIA: Du-te în bucătărie cu ţigara şi nu încerca să mă scoţi din sărite. (Ridicând puţin tonul): Vreau linişte! Măcar sâmbătă seara să am puţină linişte...

SOŢUL (maliţios): Şi eu, sâmbătă seara, să pot fuma unde vreau!

SOŢIA: Afumi perdelele şi nu le speli tu.

SOŢUL (în acelaşi fel): Zău?! Dintr-o ţigară?! Da’ acolo unde se fumează zilnic, cum e?...

SOŢIA: Nu mă interesează cum e la alţii şi ce fac alţii; n-au decât să se afume cât vor...îi priveşte. Eu nu sunt dispusă să suport ce suportă altele, să-ţi intre bine în cap treaba asta!

SOŢUL: Şi ţie să-ţi intre în cap, odată pentru totdeauna, că nu ai de-a face cu un papă-lapte!

SOŢIA: După atâta timp, ştiu cu cine am de-a face.

SOŢUL: Şi eu!

SOŢIA: Atunci potoleşte-te!

(Pauză)

SOŢUL (atent la film): Ia te uită unde au ascuns banii!!... Ăla cu mustaţă i-a găsit?

SOŢIA: Nu ştiu.

SOŢUL (indignat, imitând-o): „Nu ştiu, nu ştiu!” Nimic nu ştii! Nici pe ce lume te afli!

SOŢIA: Te-am rugat să nu mai fumezi aici.

SOŢUL: Nu m-ai rugat... (Atent la televizor, apoi foarte dezamăgit). Aaaa!... Iar povestea cu banii falşi!

SOŢIA: Du-te mai bine şi te culcă!

SOŢUL (hotărât): Nu mă culc până când vine el! Vreau să-l iau puţin la întrebări...

SOŢIA: De ce să-l iei la întrebări?

SOŢUL: O să vezi. La ce oră i-ai spus să fie acasă?

SOŢIA: La zece.

SOŢUL (răstit): Cum la zece?! Parcă era vorba de nouă!

SOŢIA: Azi e sâmbătă.

SOŢUL (în acelaşi fel): Şi ce dacă?! Pentru el nu contează că e sâmbătă sau nu e sâmbătă!...

SOŢIA: Ai de gând să fumezi toată ţigara aici?

SOŢUL (vehement): Da, da...am de gând s-o fumez toată şi după aia mai aprind una! Îmi pare rău că n-am şi-un trabuc!... Va să zică vorbim una şi facem alta! Bineee!...

SOŢIA: Termină!

SOŢUL (în acelaşi fel): Fiu-tău umblă brambura şi tu îi dai nas să ni se urce în cap şi să nu-şi vadă de şcoală!!!

SOŢIA: Îşi vede. Şi nu mai ţipa la mine!

SOŢUL (imitînd-o): „Îşi vede, îşi vede!” Pe dracu’, îşi vede! De-aia era să rămână repetent!

SOŢIA: Cauţi ceartă cu lumânarea, în loc să...

SOŢUL (izbucnind): Când îţi spun adevărul în faţă, caut ceartă, nu?!!

SOŢIA (în sfârşit îl priveşte, dispreţuitoare): Ai luat-o razna. Ce te tot legi de copil, că de ocupat ca lumea de el, nu te ocupi! Nu ştii altceva decât să-i comanzi şi să-l ameninţi. (Urmăreşte în continuare filmul).

SOŢUL (rămânând câteva clipe surprins de gravitatea acuzaţiilor, apoi, cu aceeaşi vehemenţă): Sigur, puişorul mamei e sensibil, nu cumva să-i spui ceva!!! Trebuie scărpinat toată ziua între corniţe, numai asta-i place!!

Stinge cu repeziciune ţigara într-o scrumieră şi, punându-şi mâinile în şolduri, se interpune între SOŢIE şi televizor. Femeia încearcă să se uite pe lângă el, dar nu reuşeşte, deoarece SOŢUL păşeşte lateral, când într-o parte când în alta, după cum se înclină ea.

SOŢIA: Dă-te la o parte, nu fi...

SOŢUL (făcând acelaşi joc): Deci, asta-i părerea ta! Sunt un incapabil în educarea „copilului”. (Rosteşte exagerat, cu falsă tandreţe, acest cuvânt): Spune! Sunt un incapabil! Aşa-i?!

SOŢIA (pierzându-şi răbdarea): Mişcă-te de acolo, nu înţelegi?!

SOŢUL (strigând): Şi mai lasă naibii televizorul când vorbesc cu tine!!! (Se duce şi închide aparatul. Rămâne lângă el, cu mâinile încrucişate pe piept, fixându-şi încruntat soţia).

SOŢIA (fără să-şi piardă totuşi cumpătul): Deschide televizorul!

SOŢUL (răstit): Nu-l deschid!!

SOŢIA (ridicând puţin tonul): Deschide televizorul, când îţi spun!

SOŢUL (în acelaşi fel): Nu-l deschid! Şi-aşa n-ai habar despre ce-i vorba. Acum să stăm de vorbă despre educaţia „copilului”. (Aceeaşi nuanţă ca înainte).

SOŢIA: N-avem ce discuta. Deschide-l!

SOŢUL: Nici nu mă gândesc!

SOŢIA (simulând o criză): Vai! Vai! Mă nenoroceşti! Mă omori cu zile! Nu pot avea nici o clipă de linişte în casa asta... Cum te porţi... Doamne!... Cum te porţi...

Se aude soneria de la intrare. Cei doi tresar. Soneria, a doua oară. Nu se clinteşte nici unul. Din nou soneria.

SOŢIA (aducându-şi aminte că e în criză, cu glas slab): Vezi cine e...

SOŢUL (încet, părând hotărât): Nu deschid; n-am chef de musafiri, mai ales acum...

SOŢIA (în acelaşi fel): Ţi-am spus să te uiţi cine e, nu să deschizi...

SOŢUL iese tiptil, lăsând uşa deschisă în urma lui. SOŢIA îşi aranjează ţinuta. SOŢUL revine în vârful picioarelor.

SOŢUL (în şoaptă): N-a aprins lumina pe scări...

SOŢIA (după câteva clipe de gândire, uitând de criză, tot în şoaptă):... poate s-a defectat...

Soneria, lung.

SOŢUL (în acelaşi fel): Nu pleacă. O fi văzut lumină... Ce facem?...

SOŢIA (tare): Întreabă cine e.

SOŢUL (din pragul uşii): Cine-i?

O voce de bărbat, abia auzită: Eu.

SOŢUL: Care eu?

VOCEA: Deschide şi-o să vezi!

SOŢUL recunoaşte vocea. Întoarce spre SOŢIE o figură plină de mirare.

SOŢIA (în şoaptă): Ce-i?

SOŢUL: A venit... a venit...

SOŢIA (intrigată): Cine a venit?!

SOŢUL: A venit socru-tău, (ieşind, către cel de afară): Da, da... imediat!

SOŢIA se ridică, îşi mai aranjează puţin ţinuta, apoi iese şi ea. Câteva momente se aud din antreu frânturi din discuţia celor trei:

VOCEA: Bine că v-am găsit...

SOŢUL: La orice m-aş fi aşteptat...

VOCEA: Băiatu-i acasă?

SOŢIA: Nu, vine mai târziu.

SOŢUL: Lasă astea aici. Pune şi căciula.

VOCEA: N-aveţi lumină pe scări?

SOŢUL: Cum să nu...

VOCEA: Am tot aprins la chibrituri... Dacă nu v-aţi fi pus numele pe uşă...

Pe această replică intră BĂTRÂNUL. Se opreşte. Cercetează din priviri încăperea. Un zâmbet fin îi înseninează faţa.

SOŢUL şi SOŢIA, după el, teribil de încurcaţi de apariţia lui, fac eforturi vădite să se comporte firesc.

SOŢUL (explicând ca unui copil): Nu trebuie să umbli cu chibrituri. Jos, la poartă şi la fiecare etaj este câte un buton pe care, dacă apeşi, se aprinde lumina până urci, apoi iar se stinge automat.

BĂTRÂNUL (cu ironie): Aha!... automat. Am înţeles... Iacătă c-am mai învăţat ceva!...

SOŢUL (după ce se duce la masă şi trage un scaun): Hai, tată, stai! Cred că eşti obosit după atâta drum.

BĂTRÂNUL: Nu prea. Am moţăit un pic şi-n tren, că-n tren de căldură şi de legănat te-apucă somnul. (Dă să meargă la masă).

SOŢIA (privind spre bocancii bătrânului): Plouă?!

BĂTRÂNUL (oprindu-se şi coborând şi el privirea la bocanci): Nici nu plouă, nici nu ninge; cum e mai rău: amestecat! Da’ să ştii că m-am şters bine pe tălpi. Am avut tot timpul până-aţi deschis. Dacă vreţi, mă duc şi mă descalţ, că la voi, de!...

SOŢUL (repezit): Nu, nu te mai descălţa...

SOŢIA (fără convingere): Lasă, dacă zici că te-ai şters bine...

BĂTRÂNUL se aşează. SOŢUL şi SOŢIA rămân în picioare, lângă masă, privindu-l. Scurtă pauză.

BĂTRÂNUL (deloc stânjenit de privirile celor doi): Aşa am păţit acu’, nu demult cu Sofica (către soţ) – fata lui unchiu-tău Niţu, că m-am dus pe la ei c-o treabă.

SOŢUL (nedumerit): Ce-ai păţit?

BĂTRÂNUL: Păi... cu descălţatul!...

SOŢUL: Adică?­­­

BĂTRÂNUL: Cum mă vede Sofica, mă şi ia la rost: “Unchiule să-ţi dai bocancii jos, că d-ta nu te uiţi pe unde calci!”. “Ba mă uit şi m-am şters” – zic. „Degeaba, zice, oricât te-ai şterge, ceva tot mai rămâne şi-am dat atât şi-atât pe covoarele astea”. Erau toţi în camera de la stradă, la televizor, unde şi-au luat covoare ca la oraş (se uită jos), cum aveţi şi voi... persiane, parcă aşa le spune...

SOŢIA (răspicat): Da, persane.

BĂTRÂNUL: „Măi, nepoată, covorul nu-i făcut ca să calci pe el?!”– o întreb, mai mult ca s-o necăjesc, că ea-i un soi de muiere, care se cam aprinde din te miri ce. „Ba să calci, da’ nu oricum!” Şi m-am descălţat, ce să fac, dacă acuma-i moda cu descălţatu’ ca la turci, la biserica aia a lor... (Observă că cei doi nu prea sunt încântaţi de cele povestite). Voi nu staţi? M-aţi pus aicea ca pe-o momâie şi vă uitaţi la mine de parcă...

SOŢUL şi SOŢIA se aşează. Scurtă pauză.

BĂTRÂNUL: Şi băiatul unde spuneţi că-i dus?

SOŢIA: E la şcoală, are un fel de serbare... pe la zece trebuie să vină...

SOŢUL: Da de unde! (imitând-o) „Serbare, serbare”. S-a dus să ţopăie... la discotecă.

BĂTRÂNUL: La ce?!

SOŢUL: La dans, la joc, bâţâie până-l trec toate apele.

BĂTRÂNUL (văzând expresia plină de reproş a soţiei): Aşa...la joc! Păi, asta nu-i rău. Cât e tânăr să joace, de ce să nu joace!... Că şi mie mi-a plăcut când eram ca el, ba chiar şi mai încolo (zâmbind larg).

SOŢIA (ca să schimbe vorba): Spune, cum de ne-ai găsit? De la gară până la noi e destul de departe şi nu chiar uşor de ajuns.

BĂTRÂNUL: Am făcut ce m-a învăţat finu’ Lie.

SOŢUL: Lie?! Ce te-a învăţat Lie?

BĂTRÂNUL: Când i-am spus că vreau să mă călătoresc până la voi, făr’ să vă dau de veste, el, care-i om umblat prin ţară, îmi zice: „Auzi, naşule, dacă m-asculţi pe mine, o s-ajungi la ei fără bătaie de cap, la fix”. Chiar aşa a spus – „la fix”. Şi mă dăscăleşte cum să fac şi să dreg aici, la gară, adică să iau o maşină mică, un taxi, să nu mă zgârcesc la tărâţe. „Îi spui şoferului adresa, zice, şi te duce până la poartă. Că nu face să te porţi dumneata om bătrân prin ditamai oraş mare cu desagii în cârcă, pentru câţiva lei acolo. Mai ales că n-ai mai fost”. „ Am fost, zic, când eram militar”. „Ohoho! – râde el într-un dinte, că a cam ştirbit în ultimul timp – să fii dumneata sănătos, naşule! De-atuncea multe s-au schimbat. Nu mai cunoşti pe unde ai umblat. Atâtea case şi blocuri noi s-au făcut, de zici că-s cinci oraşe adunate la un loc, nu unul!” Şi nu-mi pare rău că l-am ascultat. Am dat un pol, d’am venit boiereşte. (scurtă pauză). Mai greu a fost pe scări, c-am orbecăit vreun sfert de ceas şi nu urca nimeni şi nu cobora nimeni, să-ntreb unde staţi... De butonul ăla automat Lie a uitat să-mi spună, sau n-o fi ştiut nici el...

SOŢIA (tot ca unui copil, cu reproş): Dacă ne-ai fi anunţat, te aşteptam la gară, nu mai trebuia să dai bani pe taxi, ne-am fi pregătit.

BĂTRÂNUL: Ce pregătiri să faceţi voi pentru mine! Doar nu-s cine ştie cine!...

SOŢUL: Poate nu ne găseai acasă...

BĂTRÂNUL: Vă aşteptam, că vreme am destulă.

SOŢIA: Dacă eram plecaţi din oraş, ce făceai?

BĂTRÂNUL: M-am gândit şi la asta: lăsam vorbă la vreun vecin şi... drumu’ şi poteca! Trenu’ te-aduce, trenu’ te duce.

SOŢIA: Şi banii cheltuiţi degeaba?

BĂTRÂNUL: Nu sărăceam eu dintr-atâta... barem v-aţi fi adus aminte că încă mai trăiesc...(Scurtă pauză). Da’ de ce-aţi deschis aşa greu? Altul în locul meu, făcea stânga-mprejur...

SOŢIA: Ne uitam la televizor şi n-am auzit soneria.

BĂTRÂNUL (întorcându-se spre aparat): Văd că l-aţi închis!

SOŢUL: Da, nu era bun programul... ne plictisea. (Scurtă pauză). Ia spune, cum de te-ai hotărât să vii?

BĂTRÂNUL:... Păi, să vă spun drept... ştiţi, vorba aia: dacă nu vine Mahomed la munte... (Scurtă pauză). Băiatu-i sănătos, merge bine cu şcoala?

SOŢUL (alb): Merge, merge...

BĂTRÂNUL: Tare mi-a fost dor să-l văd. După atâta timp, nici nu ştiu dacă-l mai cunosc...

SOŢIA: S-a făcut mare...

BĂTRÂNUL: De mâncat, mănâncă, sau tot aşa ca şi când era mic?

SOŢUL: Mofturos aşa cum îl ştii... (suportă cu ostentaţie privirea reprobatoare a SOŢIEI)

BĂTRÂNUL: Îl ţii minte pe Donică, ăla de-i acar la calea ferată?

SOŢUL (făcând oarecare efort să-şi aducă aminte):... Donică?... parcă...

BĂTRÂNUL: Ăla cu care aţi prins la sanie câinele lui moşu’ Iancu, de era gata să-l sugrumaţi.

SOŢUL: Aaa! ... Da, ce-i cu el?

BĂTRÂNUL: Are şase băieţi.

SOŢUL: Şi?

BĂTRÂNUL: Le mănâncă şi urechile. Donică, face ce face şi taie-n fiecare an câte doi porci, că-i om vrednic. „Măi să fie, îmi zice el odată, ăştia rod şi bolovani, dacă le dai. Alţii îşi bat copiii să mănânce şi eu îi bat pe-ai mei să nu mănânce. Nevastă-mea ascunde mâncarea de ei şi le dă cu porţia, ca la armată”. Acolo să fie al vostru, că n-ar mai apuca să facă nazuri. (Scurtă pauză).

SOŢIA (ca să spună ceva): Aşa e când sunt mai mulţi...

BĂTRÂNUL: Să-i vedeţi pe-ai lui Donică – ca bostanii! N-ai zice că ascunde mâncarea de ei... (Îşi dă seama că cei doi îl ascultă fără interes. După câteva clipe de tăcere, schimbă vorba): Şi voi... cum o duceţi?

SOŢUL (repezit): Bine. Uite, (gest larg cu amândouă mâinile) ne-am mutat în casă nouă, aşa cum ţi-am scris...

BĂTRÂNUL:... dac-ar fi s-o iau după scrisoare, cam de mult v-aţi mutat. Chiar mă gândeam într-un timp că aţi uitat să scrieţi, sau...

SOŢUL (în acelaşi fel): N-am uitat, tată, da’ n-am prea avut timp. Noi cu serviciul, băiatul cu şcoala. Am tot zis că-ţi scriem, ba azi, ba mâine şi uite-aşa a trecut timpul. (Scurtă pauză).

BĂTRÂNUL (ca pentru el): Da, trece vremea... Se duc anii de parcă-i fugăreşte cineva din urmă... La primăvară bat şaptezeci pe muchie şi, zău, dacă ştiu când au trecut...

SOŢIA (de formă): Înainte, nici n-am ştiut!...

BĂTRÂNUL: Să fii sănătoasă! (Scurtă pauză). Mă tot întreba unul, altul, mă rog, cum se întreabă, ce mai e cu voi, ce mai faceţi şi eu le spuneam că precis o duceţi bine, că altfel...

SOŢUL (întrerupându-l): Dumneata cum o mai duci cu sănătatea? Văd că te ţii bine...

BĂTRÂNUL: Mă ţin, cât m-oi mai ţine...

SOŢUL: Te mai dor picioarele?

BĂTRÂNUL: Aşa, din când în când. Încolo... să bat în lemn (ciocăneşte în masă), dacă ar fi după mine, aş lua viaţa de la capăt...

SOŢIA (cu superioritate): Şi ce-ai face?

BĂTRÂNUL: Aş face tot ce-am vrut să fac până acum şi n-am fost în stare... (ca pentru el): multe aş face... Că mie, chiar şi c-un picior în groapă, cum se spune, tot o să-mi mai fie drag să văd soarele răsărind...

(Pauză)

SOŢUL: Îmi pare rău, tată, da’ ne-ai găsit fără un strop de băutură în casă...

BĂTRÂNUL (prefăcându-se că n-a înţeles): De ce să-ţi pară rău?...

SOŢUL: Ei, parcă n-ai şti, să închinăm un pahar în sănătatea dumitale!

BĂTRÂNUL: Mda... Păi, până una alta, dacă vreţi să închinaţi, am adus eu nişte rachiu făcut de mine. (Către SOŢ): Du-te şi ad-o. Îi chiar deasupra, în desaga aia mare. (SOŢUL iese) Anul ăsta a fost prună puţină, a dat bruma când au fost prunii în floare şi...

SOŢIA: Tată, n-ai vrea să faci o baie?...

SOŢUL revine cu sticla şi cu trei pahare.

BĂTRÂNUL: Am făcut.

SOŢUL (destupând sticla): Ce?

BĂTRÂNUL: Baie.

SOŢUL (turnând încet în pahare): Baie?! Unde ai făcut baie?

BĂTRÂNUL: La vecinu’ Petruţ.

SOŢUL: Cum aşa?! Când?

BĂTRÂNUL: Alaltăieri. Şi-a făcut casă nouă şi m-am dus de l-am ajutat, că-i om cumsecade şi ne-avem tare bine. Când eram cu lucrarea pe terminate, numai ce-mi zice: „Vecine, eu nu mă las până nu-mi fac şi-o baie, ca la oraş”. „Bună treabă, zic, am auzit că şi-au mai făcut câţiva în sat”. „Nu ştiu, zice, da-i păcat de casa asta şi de noi să n-avem baie, că eu m-am săturat să mă spăl în ciubăr şi nevastă-mea să se spetească, cărând la apă pentru rufe...” Alaltăieri mă cheamă şi-mi arată baia gata aranjată. „Dacă vrei – mă-ndeamnă el – dezbracă-te şi încearc-o. Numa’ ai grijă să nu te opăreşti...” M-am îmbăiat, ce să vă spun, mai bine de-un ceas, ca un paşă. Vecinu’ Petruţ tot venea şi mă striga, de frică să nu mi se fi întâmplat ceva. Da’ eu mă simţeam ca în sânul lui Avraam…(Scurtă pauză)

SOŢUL (ridicând paharul): La mulţi ani! Bine ai venit!

BĂTRÂNUL: Bine v-am găsit şi... să trăim sănătoşi!

Ciocnesc. SOŢIA abia gustă. Se strâmbă. SOŢUL se îneacă.

SOŢUL: Pfu! Da’ tare-ai mai făcut-o!

BĂTRÂNUL: Păi, fără tărie, n-are nici un Dumnezeu...

SOŢUL: Noi nu prea bem.

BĂTRÂNUL: Se vede... (Scurtă pauză. BĂTRÂNUL scoate un pachet de ţigări ieftine ): La voi se fumează?

SOŢIA: Da, el fumează în bucătărie.

BĂTRÂNUL: Atunci m-aş duce şi eu să...

SOŢUL: Aprinde, tată, aici, că nu se întâmplă nimic. (Privire triumfătoare spre SOŢIE) Stai să-mi aduc şi mie una. (BĂTRÂNUL îi întinde pachetul) Nu, eu fumez cu filtru... (Iese în antreu şi se întoarce cu ţigara).

BĂTRÂNUL (către SOŢIE): Dacă nu-i cu supărare...

SOŢUL: Aprinde, aprinde!...

(Aprind amândoi ţigările. Scurtă pauză)

BĂTRÂNUL (După ce-i priveşte cu mai multă atenţie): Nu ştiu, mi se pare, ori nu prea sunteţi în apele voastre...

SOŢUL (repezit): Ţi se pare, tată, ţi se pare. (pune mâna pe sticlă) Hai, să mai bem un păhărel! (Umple prea tare paharul BĂTRÂNULUI şi băutura se prelinge pe masă).

SOŢIA (Ridicându-se şi pierzându-şi subit aerul de indiferenţă): Ce faci? De ce nu te uiţi unde torni?!!...

SOŢUL (agasat): Nu mă uit, nu mă uit!... Adu mai bine ceva de şters!

SOŢIA iese în grabă. Se înapoiază cu o cârpă. Dă la o parte faţa de macrame.

BĂTRÂNUL şi SOŢUL îşi iau fiecare paharul în mână. Ia apoi paharul din mâna BĂTRÂNULUI, îl şterge şi pe acesta, după care pleacă.

BĂTRÂNUL (zâmbind ironic): I-a cam sărit ţandăra... dintr-o nimica toată...

SOŢUL: Las că-i trece... Aşa-s femeile... cu nervi. Ţine ca la ochii din cap la mobilă. E de comandă.

BĂTRÂNUL: De! …(Scurtă pauză)

SOŢUL: Nu ţi-e foame?

BĂTRÂNUL: Am mâncat în tren. Nu plec la drum cu traista goală...

SOŢUL: Bine, bine da’ de-atunci au trecut câteva ceasuri şi după ţuica asta... Se duce, deschide uşa şi-i strigă SOŢIEI): Adu-ne ceva să mâncăm (Către BĂTRÂN): Până pregăteşte, hai să-ţi arăt şi celelalte camere!

Trec amândoi în încăperea vecină, lăsând uşa deschisă. Se aude vocea SOŢULUI: „Asta am cumpărat-o anul trecut în rate... Aici mai vrem să punem un dulap... Dincolo e camera băiatului... Intră s-o vezi...”

SOŢIA aduce farfurii, tacâmuri, o faţă de masă din plastic. Înainte de-a le aranja, se uită mai aproape de locul unde s-a vărsat băutura, să vadă dacă n-au rămas cumva urme. După ce se termină cu masa, priveşte furiş în cealaltă cameră, asigurându-se că nu se întorc chiar atunci, examinează apoi repede covorul, acolo unde a stat BĂTRÂNUL, după care iese.

Intră BĂTRÂNUL şi SOŢUL.

SOŢUL (arătând spre antreu): Şi acolo, pe unde ai intrat, e bucătăria şi baia, o să le vezi dumneata... (Satisfăcut): Ei, ce zici, tată, de casa noastră?!

BĂTRÂNUL (şovăielnic):...păi... ce să zic... e bine... da’ n-ai loc să-ntorci!...

(Pe această replică intră SOŢIA, aducând o solniţă şi nişte şerveţele. Le pune pe masă).

SOŢIA (intrigată): Ce n-ai loc să întorci?! (Priveşte spre SOŢ, şi el nedumerit).

BĂTRÂNUL: Aşa-i vorba: n-ai loc să-ntorci carul. Adică e cam strâmt...parcă prea aţi băgat multe lucruri în încăperi... Sau.. ştiu eu...

SOŢIA părăseşte încăperea cu un aer foarte înţepat.

SOŢUL (decepţionat, neputându-şi ascunde nemulţumirea): După dumneata ar fi trebuit să stăm cu casa goală (gesticulează), cu pereţii fără nimic pe ei!

BĂTRÂNUL (imperturbabil): Ai întrebat, ţi-am răspuns. Dacă ştiam că te superi, tăceam...că, aşa cum a zis ăla, mai bine să-ţi pară rău că ai tăcut, decât că ai spus...

SOŢUL (conciliant): Nu m-am supărat, cum o să mă supăr! La oraş e altfel, sunt alte pretenţii. Nici la ţară nu mai e ca pe vremea dumitale!

BĂTRÂNUL (nedorind să mai continue discuţia asta): O fi cum zici... voi ştiţi mai bine... (Priveşte un tablou înfăţişând o ţigancă despletită, fardată violent, cu umerii goi şi sânii pe jumătate dezveliţi).

SOŢUL (după un timp): Îţi place?

BĂTRÂNUL (simulând): Nu mă dumiresc...

SOŢUL: Ce nu te dumireşti?

BĂTRÂNUL: N-or fi avut cu ce s-o îmbrace de tot, ori...

SOŢUL (iarăşi decepţionat): Ei, şi d-ta! Cum să nu aibă cu ce s-o îmbrace! Parcă n-ai mai văzut tablouri! Aşa a vrut s-o facă pictorul. E... mai reuşită aşa, mai arătoasă...

BĂTRÂNUL: Hm!... mai arătoasă...

SOŢUL: Da, ăsta-i tablou artistic. Artă, înţelegi? M-a costat destul de mult. E valoros.

BĂTRÂNUL (mişcându-se încet prin cameră şi privind la bibelouri, carpete etc.):...după cum vezi... nu mă prea pricep la treburi de-astea...artă... artă... (întorcându-se spre SOŢ) Da’ pentru că veni vorba, ştii ce mi-a zis odată cineva?

SOŢUL: Ce?

BĂTRÂNUL: „Moşule, d-ta, în felul dumitale, eşti un artist.”

SOŢUL: Vreun glumeţ, probabil...

Se aşeză la masă, îi face semn şi BĂTRÂNULUI să ia loc.

BĂTRÂNUL: Nu chiar...(Se aşează şi el).

SOŢUL: Păi, spune!

BĂTRÂNUL: Asta a fost anul trecut, iarna, înainte de sărbători. Mă pomenesc într-o după-amiază cu doi inşi la uşă. Unul tânăr şi altul mai vârstnic, de putea să-i fie tată celuilalt. „Pe cine căutaţi? – întreb. „Pe dumneata”. „Pe mine?!!!” Mă uit bine la ei, nu-i văzusem în viaţa mea. „Da,” zice ăla mai în vârstă, „ne-a trimis cutare şi cutare, că dumneata în tinereţe cântai frumos cântece vechi, din bătrâni, şi-am vrea să ne cânţi şi nouă ca să te imprimăm”. „Adică să vă cânt eu acuma, aşa tam-nesam şi dumneavoastră ce să-mi faceţi?!” –zic, mai mult ca să văd cu cine am de-a face. „Să te imprimăm, să-ţi înregistrăm vocea” zice tot ăla şi bate cu palma pe-o geantă, ce-o avea atârnată de umăr şi-n care avea băgat un aparat...

SOŢUL: Magnetofon?

BĂTRÂNUL: Da, aşa-i spune.

SOŢUL: Avem şi noi. L-am cumpărat pentru băiat, de ziua lui, că-i mort după muzică.

BĂTRÂNUL: Şi... vă imprimaţi?...

SOŢUL: La ce bun? N-avem voce nici unul, nu cântăm. Cântă destul aparatele pentru noi! Pe dumneata te-au imprimat?

BĂTRÂNUL: Stai să vezi. Zice tinerelu’, ca să mă lămurească mai bine, cu toate că eu am priceput ce le trebuia: „Bade, noi cu asta ne ocupăm, asta-i meseria noastră – culegem folclor”. Şi eu, de colo, făcând pe prostu’: „Ce culegeţi?! Că acum nu-i vremea culesului...” Au râs amândoi cu mare poftă de întrebarea mea...

SOŢUL (nerăbdător): Şi te-au imprimat?

BĂTRÂNUL: Cum să nu! După ce le-am cântat şi le-am spus nişte snoave, care le ştiam de la moşu’ meu, atuncea mi-a zis ăla mai în vârstă că aş fi un fel de artist şi că o să mă dea şi la radio.

SOŢUL: Te-au dat?

BĂTRÂNUL: Oameni de cuvânt. Într-o joi seara, nu uit câte zile oi avea...

SOŢIA: Bravo dumitale! Dacă am fi ştiut, ascultam şi noi.

BĂTRÂNUL: Poate c-o să mă mai dea. (Ironic): Şi pentru voi pot cânta oricând... (Ia paharul, închină, bea SOŢUL, gustă şi el. BĂTRÂNUL rămâne cu privirea aţintită într-un colţ al camerei).

SOŢUL (întorcând capul spre acel loc): La ce te uiţi?

BĂTRÂNUL: La aparatul ăla. Ce fel e?

SOŢUL: Cântar.

BĂTRÂNUL (foarte mirat): Ce pustia cântăriţi cu el?

SOŢUL (ezitând puţin): Noi ne cântărim...

BĂTRÂNUL: Voi?! Da’ ce lipsă aveţi, să vă cântăriţi?

SOŢUL:...aşa... să nu ne îngreunăm prea tare... nu face bine la sănătate...

BĂTRÂNUL (ironic): Nu mai spune! Atunci, după cum zici, ăia graşi nu-s chiar sănătoşi...

SOŢUL (dorind să încheie acest subiect): Sunt, care sunt. Şi, oricum ar fi, grăsimea multă îngreunează corpul şi te îmbătrâneşte înainte de vreme! …(Scurtă pauză)

BĂTRÂNUL (privindu-l atent): E drept că tu... de când nu te-am mai văzut, ai cam pus la osânză şi...

SOŢUL (retezându-i-o): Tocmai de-aia, nu vreau să mai pun!

BĂTRÂNUL (ironic, ca pentru el): Bine-i de mine că nu trebuie să-mi pierd vremea cu cântăritu’! Aşa a fost tot neamul nostru... osoşi...

(Pauză)

BĂTRÂNUL: Cât e ceasul?

SOŢUL (uitându-se la ceasul de pe mână): Zece şi un sfert.

BĂTRÂNUL: Parcă aţi zis că vine pe la zece...

SOŢUL (fără convingere): Da... vine...

Intră SOŢIA, aduce şi pune pe masă o farfurie cu felii de pâine.

BĂTRÂNUL: Aş spune să-l aşteptăm şi pe el cu cina. Să mâncăm împreună.

SOŢUL priveşte întrebător la SOŢIE.

SOŢIA (neutru): Cum vreţi. (Se aşează).

(Pauză)

BĂTRÂNUL: N-aveţi cumva o fotografie de-a lui, aşa cum e acuma?

SOŢUL: Ba avem, chiar anul ăsta făcută. (Către SOŢIE): Adu-o, s-o vadă tata. (SOŢIA aduce fotografia din camera cealaltă. O dă BĂTRÂNULUI, care se uită îndelung la ea, zâmbind, cu pleoapele uşor strânse).

BĂTRÂNUL: Flăcău în toată puterea cuvântului!... V-am spus eu că nu l-aş mai cunoaşte...

SOŢUL (ca să zică ceva): Are patruzeci şi patru la picior...

SOŢIA: E cu un cap mai înalt decât mine.

BĂTRÂNUL (continuând să privească fotografia): Bun de însurat ce mai încolo şi-ncoace...

SOŢIA: Mai are... mai are până la însurătoare, nu ne grăbim. Întâi să-şi facă o situaţie ca lumea.

BĂTRÂNUL: Bine zici, să-şi facă un rost în viaţă. Că astăzi, după câte am băgat eu de seamă, numai cine nu vrea nu învaţă carte sau o meserie. (Ridică paharul): În sănătatea lui, să vă trăiască şi să vă aducă numai bucurii! Bucurie mai mare ca de la copii, când sunt de ispravă, nu se află pe lumea asta! (Ciocnesc. Beau. Scurtă pauză în care BĂTRÂNUL priveşte din nou poza băiatului. Apoi, după ce scoate un portofel uzat dincare trage cu grijă o fotografie îngălbenită de vreme): V-am adus şi eu una... O credeam pierdută... da’ am dat peste ea zilele trecute... (I-o dă SOŢULUI).

SOŢUL (privind la fotografie): Da... da... Câţi ani avea oare aici?

BĂTRÂNUL: Vreo douăzeci, nu cred că mai mult...

SOŢUL: Parcă-mi aduc aminte de poza asta. (O dă SOŢIEI care, după ce-o priveşte puţin, o pune pe masă, în faţa SOŢULUI).

BĂTRÂNUL: Tu erai atâtica (gest cu palma întinsă, lângă masă) când o făcut-o. Ne-am dus odată la târg, am cumpărat una, alta, mă rog, ca la târg, am căscat şi gura pe la toate drăcoveniile şi, când să ne întoarcem acasă, maică-ta, fie iertată, nu şi nu, că ea nu pleacă, că să ne tragem în chip. Şi, cum nu ne dădeau banii afară din casă, eu n-am vrut. Da’ ea nimic: că atâta lucru putem şi noi; ca să ne vedem la bătrâneţe cum am fost la tinereţe, să ne vadă şi copiii, după ce n-om mai fi şi să-şi amintească de noi. Până la urmă, ce să fac, am lăsat-o să se pozeze. Singură. Cu mintea mea de-atunci am zis că-i mai ieftin, decât dac-am fi fost amândoi... …(Scurtă pauză)

SOŢUL (nu prea interesat de cele povestite, ca să schimbe vorba): Şi, altfel, dumneata cum o mai duci?

BĂTRÂNUL (puţin derutat, ca şi cum n-ar fi auzit bine): Cum o mai duc?!...

SOŢUL: Da, nu ne-ai prea spus încă. Cum îţi mai merge?

BĂTRÂNUL (ironic): Bine îmi merge. Ca la câine cu oala-n cap!...

SOŢUL (cu reproş): Las-o în colo! Râzi de noi? Eu te-am întrebat serios.

BĂTRÂNUL: Păi, ce crezi că eu am glumit?! De când s-a dus săraca maică-ta, n-aş putea zice că huzuresc de unul singur...

SOŢUL: Da...păcat de ea... mai putea să mai trăiască... ce să facem...

BĂTRÂNUL: Ferice de mine că am neamuri bune şi, din când în când, îmi mai deschid uşa să mă întrebe de sănătate... Faţă de alţii n-o duc rău...

SOŢIA: Cum faţă de alţii?

BĂTRÂNUL (Către SOŢ): Dacă-ţi mai aminteşti de Valeruţ, leat cu mine, ăla ce şade în capul satului, pe vale...

SOŢUL: Da. Ce-a păţit?

BĂTRÂNUL: N-a păţit nimic. A rămas singur cuc.

SOŢUL: Păi, n-avea un băiat doctor?

BĂTRÂNUL: Ba da. La oraş. Da’ nu mai vine deloc pe-acasă.

SOŢUL: De ce nu mai vine?

BĂTRÂNUL: S-a supărat pe Valeruţ şi a zis că nu-i mai calcă pragul. Şi-nainte de-a se supăra venea pe la taică-său din an în paşti. Cînd venea, mi-a povestit Valeruţ, strâmba din nas, nimic nu-i plăcea, nici lui, nici lui nevastă-sa, care-i baletistă de-aia, sau cum sărăcia-i zice...

SOŢIA (cu ostentaţie, silabisind): Ba-le-ri-nă.

BĂTRÂNUL: Da, domnoasă rău. Valeruţ se zdrobea tot ca să le facă pe plac. Odată, fiu-su îi spune, chipurile în glumă, că de câte ori vine acasă se umple pe haine de pene şi de scame. Atunci Valeruţ n-a mai putut şi i-a zis să pună mâna şi să dea cu peria că nu face scurtă dintr-atâta. „Bine că ai ce să perii, îi zice, eu, când eram ca tine, aş fi tot periat, numai să fi avut ce!” Şi azi aşa, mâine aşa, până când Valeruţ, care-o fost om aprig la viaţa lui, i-a strigat lui fiu-său că nu poate să-i vadă în ochi pe ăia care uită de unde-or plecat şi că toată învăţătura lui nu face doi bani... …(Scurtă pauză).

SOŢUL (ca să spună ceva): Se mai întâmplă...

BĂTRÂNUL (ca pentru el): Şi să-l fi văzut pe Valeruţ cum se uita la el, când era copil, la şcoală, ca la un cireş înflorit...

(Pauză)

SOŢUL: Zici că nu ţi-e foame?

BĂTRÂNUL (apăsat): De mâncare, nu... (După câteva momente de tăcere, înţelegând că trebuie să schimbe vorba): V-am adus şi o găină, să-i faceţi băiatului supă cu găluşte; ştiu că asta-i plăcea cel mai mult când era mic.

SOŢIA (subit interesată): Şi-acum îi place. (Către SOŢ): S-o punem la frigider.

BĂTRÂNUL (Către SOŢ): Vezi că e în desaga aia mică.

SOŢUL iese.

BĂTRÂNUL (După ce scoate o ţigară, cu oarecare stânjeneală): Mai aprind una...

SOŢIA (binevoitoare): O să deschid geamul, să se aerisească.

(Pauză)

SOŢIA: N-ai vrea să faci totuşi o baie? Până vine băiatul... La noi ai şi apă caldă câtă vrei.

SOŢUL revine. Se aşează.

SOŢUL: Frumoasă găină!

BĂTRÂNUL (Stinge ţigara, se ridică): Mă duc...

SOŢUL: Unde te duci?

BĂTRÂNUL: Să mă îmbăiez.

SOŢUL: Păi, n-ai spus că te-ai îmbăiat?

BĂTRÂNUL: Două băi nu strică, două bătăi da. (Ironic): La voi poate că o să mă spăl şi de păcate...

SOŢUL: Bine, atunci hai să-ţi arăt cum să umbli la robinete! (Ies)

SOŢIA se duce şi deschide televizorul. Reaşezându-se la masă, ia fotografia adusă de BĂTRÂN, o priveşte câteva clipe, apoi o pune pe un raft, la întâmplare, printre bibelouri.

Fond sonor al unei emisiuni de muzică uşoară.

SOŢUL se întoarce. Urmăresc, un timp, amândoi, în tăcere, programul de la televizor.

SOŢIA (cu ochii la ecran): I-ai dat prosoape?

SOŢUL: I-am dat.

(Pauză)

SOŢIA: I-ai spus să nu umple vana prea tare?

SOŢUL: I-am spus.

(Pauză)

SOŢIA: Ar trebui să-i duci o pijama şi papucii tăi de casă ăia vechi.

SOŢUL: O să-i duc.

(Pauză)

SOŢIA: Să ştii că vorbeşte cam mult. M-a obosit! Şi-aşa eram obosită.

SOŢUL: E bătrân şi bătrânii vorbesc mult.

SOŢIA: Nu toţi.

(Pauză)

SOŢUL: E trecut de zece şi jumătate şi fiu-tău văd că n-are de gând să apară.

SOŢIA:...

(Pauză)

SOŢUL: Găina aia...

SOŢIA: Ce-i cu ea?

SOŢUL: Facem supă şi pilaf sau o băgăm întreagă la cuptor?

SOŢIA: Nu ştiu.

SOŢUL (ridicând tonul): Nici asta nu ştii?!

SOŢIA: Iar începi?...

(Pauză)

SOŢUL: Ce-ai zice de o salată de beuf? N-am mai mâncat de mult...

SOŢIA: Ne mai gândim... E mare?

SOŢUL: E foarte frumoasă, grasă.

SOŢIA: Atunci putem să facem şi o salată de beuf.

(Pauză)

SOŢIA: Mă mir că ai avut atâta răbdare...

SOŢUL: Ce vrei să spui?

SOŢIA: Ai avut răbdare să asculţi tot ce a zis el.

SOŢUL (pentru prima dată meditativ): Trebuia să ascult... E... totuşi... tatăl meu...

– C O R T I N A –