profund ataşat de acest oraş, crescut în miezul Timişoarei, în Piaţa Unirii – spaţiu ce i-a marcat, sufleteşte, copilăria, adolescenţa şi prima tinereţe; topos mirabil, abia după ce l-a părăsit a simţit şi a înţeles că însemna, pentru el, un adevărat axis mundi; loc al unei obsesii perpetue, relevată încă, aş spune, cu sfiiciune, în unele din lucrările sale de acum. O sfiiciune care presupune, cred, exprimările de mai tîrziu.

A scris poezie. A scris proză scurtă. Atras de lumea muzicii, dăruindu-se acestei lumi, versurile sale au devenit texte ale unor melodii folk sau rock. Aşadar, textier, dar făcînd, cîţiva ani, şi munca, deloc privilegiată de rocker, de om bun la toate.

A început să picteze dintr-un imbold pe care azi nu-l mai poate defini. Şi-a pictat, întîi, pereţii locuinţei sale de boem. Funciarmente boem. Apoi, în aceeaşi manieră - un surrealism sui generis - pereţii locuinţei unui prieten. Laudele amicilor, pentru această ispravă, nu l-au împiedicat să-şi vadă, după un timp, stîngăciile, limitele. S-a înscris la Şcoala populară de artă. A studiat grafica, la clasa Xeniei Eraclide Vreme; s-a iniţiat în ceramică, îndrumat fiind de Iulia Dinescu.

La pictura pe sticlă a ajuns întîmplător: într-o anumită împrejurare, inspirat, n-a avut la îndemînă altceva pe care se putea picta. Pictura pe sticlă a început să-l pasioneze mai mult decît tot ceea ce făcuse înainte. Pictura pe sticlă l-a captivat, se pare, pentru multă vreme.

Se află într-o perioadă a căutărilor. A căutărilor febrile, tensionate, trăind momente de îndoială, dar şi de reală bucurie. Aplecarea spre chipul uman, este, de pe-acum, evidentă. O anumită poeticitate pulsează în aproape toate lucrările sale. Ca şi o inefabilă stare de imponderabilitate a personajelor plăsmuite. Se află şi într-un timp al descoperirilor, dintre care cea mai importantă mi se pare aceea de a se fi redescoperit pe sine, cu mirare şi încîntare, re-descoperindu-se…

E născut în Banat, dar presupune că are ascendenţi ardeleni, din satul Monor. Pe timp ce trece, seamănă tot mai mult cu Alecu Russo. Poet. Poet rareori publicat. Pentru că nu acceptă să i se ciopârţească, spre a fi publicate, versurile. Boem. Dar un boem căruia-i place să fie „tras“ la costum şi cravată. În discuţiile cu amicii (la bere, la grădina „Cina”, spre pildă) sare de la un subiect la altul. Poţi însă, să-i iei vorba din gură, nu ţine, neapărat, să fie el cel mai ascultat de la masă. Îi acceptă, lejer, pe egocentrici, pe egotişti (de care, mai cu seamă graţie unei anumite categorii de intelectuali, nu ducem lipsă). Tolerant. Tolerant până la un anumit punct. După care, se enervează, rosteşte felurite imprecaţii (nu ca figuri de stil), ameninţă. Ticuri verbale: „tromf” , „ţuţ”. Spre exemplu: „Să-i băgăm un tromf lui Iliescu!”, „A scris X un articol «ţuţ»”. Apelativul pe care îl foloseşte cel mai des: „Bibicule”…

În 16 decembrie 1989, a fost printre cei care au pornit demonstraţia. În primele rânduri. Ba chiar în primul rând. Acum, lucrul ăsta nu mai pare deloc extraordinar. E istorie. Dar să-i fi văzut atunci, în seara zilei de 16 decembrie, pe egocentricii si egotiştii nostri, cei care le ştiu pe toate, cei care ştiu cum se poate face rânduiala în ţara asta (dar nu sunt în stare să bată, cum trebuie, un cui în perete), cei care îşi închipuie că de la ei a început lumea şi cu ei se va sfârşi.

În 20 decembrie, a urcat printre primii (iarăşi printre primii, rămânând câteva zile şi nopţi la rând). În acel infern despre care zecile de mii de timişoreni adunaţi în Piaţa Operei n-aveau cum să-şi dea seama că s-a născut odată cu libertatea oraşului.

Am vrut să-i iau un microinterviu. Pentru acest număr al revistei. (În ianuarie, am vrut să-i iau un interviu de o pagină de revistă, dar m-a tot amânat, şi nu i l-am mai luat). Întâi a acceptat, nu prea convins de utilitatea unui asemenea… demers. La scurt timp după ce a acceptat, s-a răzgândit: „Lasă, Bibicule, scrie despre altul…”. M-am enervat, am rostit şi eu imprecaţii (nu ca figuri de stil). El, nimic. Tăcea şi fuma.

Aşadar, din amiaza zilei de 20 decembrie a fost printre revoluţionarii de la Operă. Cât a contat prezeţa lui acolo, n-am reuşit să aflu. Nu cred că a vorbit maselor. Nu l-am auzit. Şi nimeni nu mi-a spus că l-ar fi auzit vorbind. Deşi putea foarte bine să o facă. Să zică şi el, acolo, măcar câteva fraze. Au cuvântat tot felul de oameni. Şi vrute, şi nevrute. Cert este că, spre deosebire de alţii (revolţionari de circumstaţă, revoluţionarzi cu misiuni trasate înainte de 20 decembrie), nu s-a compromis în nici un fel. Ba mai mult, când a văzut ce turnură iau lucrurile, cât de mare era războiul vanităţilor, al intereselor meschine, s-a retras. Discret, fără tam-tam.

Ion Monoran, redactor la ziarul “Timişoara”; Opţiuni politice: demisia preşedintelui Ion Iliescu. Demisia guvernului Petre Roman. Dizolvarea Parlamentului. Guvern de coaliţie. Alegerea unui nou Parlament. Republică parlamentară.

Revista Orizont, nr. 50, 14 decembrie 1990

În vara lui ’82 amicul G. “prinde” o ospeţie tocmai în Siberia, în apropierea oraşului Irkuţk, într-o zonă cu nemărginiţi codri seculari. Amicul G. şi alţi doi români, colegi de breaslă, au maşină la dispoziţie şi o translatoare care ştie foarte bine limba noastră. Li se oferă bucate alese, icre negre, se bea multă votcă (“Sibirskaia”!) şi şampanie. Se vizitează obiective industriale, muzee. Gazdele siberiene le fac oaspeţilor şi o surpriză…exotică. După vreo două ore de mers cu maşina prin cei codrii imenşi (întîi pe şosea, apoi pe un drum de pămînt), se zăreşte un indicator: “Sat de evenci”. Translatoarea îi pune pe români în temă. Pînă prin anii ’70, evencii ăştia (care seamănă foarte bine cu pieile roşii din America) n-au vrut, nicicum, să se civilizeze. Trăiau în corturi făcute din piei de animale, vînau cu arcul şi le provocau tot felul de neplăceri constructorilor de drumuri şi poduri, geologilor, mucitorilor forestieri, într-un cuvînt, după spusele translatoarei, “încurcau lumea”. În plus, total insensibili la cuceririle materialismului dialectic şi istoric, la odiseea spaţială, îşi vedeau mai departe de ritualurile lor păgîne, “sub directa îndrumare” a şamanilor. Zeci de ani, puterea sovietică a făcut mari eforturi ca să-i stîrpească pe şamani. Dar n-au reuşit decît în parte. Şamanii se făceau nevăzuţi şi pierduţi în fundul codrilor. De unde, parafrazînd, am putea spune: Codrul, frate cu şamanul. Modul de viaţă al evencilor a devenit, în epoca ciberneticii, ceva jenant pentru patria socialismului victorios. S-a dat, “de sus”, o dispoziţie care suna cam aşa: “Să se termine imediat cu primitivismul!” O acţiune hotărîtă, de amploare a dus la colectivizarea şi alfabetizarea triburilor de evenci. Totuşi, unii au reuşit să se sustragă campaniei civilizatoare, dispărînd în codrii nebătuţi de picior de om. Alţii, neînţelegînd ce li se întîmplă, au preferat să moară de foame, refuzînd mîncarea, decît să muncească în colhozuri şi să înveţe buchiile. Într-un tîrziu, cuiva i-a venit o idee benefică. Oameni de ştiinţă –antropologi, lingvişti, psihologi – au fost trimişi să-i recupereze pe fugari. Şi, în bună măsură, au reuşit. Aşa au apărut rezervaţiile de evenci.

Şi iată-l pe amicul G. poposind în luminişul unde-şi ducea traiul o mică şi fericită comunitate evencă. Corturi asemănătoare celor ale pieilor roşii, o vatră mare pentru foc, cîteva “acareturi” din trunchiuri de copaci ingenios construite. Aşezarea e împrejmuită, de la un copac la altul, cu frînghii. Are şi cîteva “culoare” pe care pot circula vizitatorii. Zeci de turişti străini, mai cu seamă americani şi japonezi, înarmaţi cu aparate de fotografiat, teleobiective de jumătate de metru, videocamere, aşteaptă în jurul ţarcului. Unii aşteaptă de cîteva ore. Ce anume aşteaptă? Amicul G. şi ceilalţi doi românaşi se lămuresc de îndată. Pe o pancartă de lemn scrie: “Marele şaman demonstrează pentru public numai cînd are cazuri urgente de rezolvat şi cînd îi sînt favorabili aştrii.” Prezentatorul, purtătorul de cuvînt al marelui şaman, sau cum să-i mai zicem, îi roagă pe străini să păstreze liniştea. Marele şaman trebuie să se concentreze. Nu este sigur că va face o demonstraţie. Nu se ştie încă dacă a reuşit, în timpul nopţii, să cheme şi să stăpînească duhurile bune. El se străduieşte să stăvilească imixtiunea duhurilor subterane şi să recreeze, pentru un timp, lumea, prin puterile duhurilor focului, ale cerului. Oricum, demonstraţia se va face numai la miezul zilei. Un evenc care face parte din echipa ritualică bate într-o talangă cît un ciubăr. Personajul principal iese , în sfîrşit din cort. Japonezii, americanii, francezii, englezii pozează şi filmează pe rupte. Peste un cămeşoi din pînză de in, marele şaman poartă blănuri de animale sălbatice. Are brăţări de lemn pe mîini, multe mărgele la gît, pene la glezne şi la încheieturile braţelor, fel de fel de amulete atîrnate la cingătoare, amulete şi talăngi. Pe cap, peste tichie, o blăniţă din care ies două corniţe. Lipăie pe pămîntul bine bătătorit, cu tălpile goale. Se uită la cer, atinge cu palmele trunchiurile unor copaci, pune cîteva ierburi pe focul care arde în faţa cortului său. Apoi, dispare iarăşi în cort, spre nemulţumirea asistenţei. Prezentatorul cere, din nou, să fie linişte. Marele şaman nu trebuie deranjat. Se pare că a început să comunice cu duhurile. Amicul G. se plictiseşte. A reperat, în apropierea teritoriului evenc, pe malul unui lac, un debarcader-restaurant. Ar vrea să meargă acolo, să bea o bere. Colegii de breaslă îl opresc. Ar fi o impoliteţe. Pe amicul G. îl enervează şi faptul că trebuie să vorbească în şoaptă. După un timp, personajul principal reapare. Merge la un fel de rastel, atinge cu degetele arcurile, săgeţile, ciomegele ritualice. Se întoarce, scrutează cerul, bolboroseşte ceva pe limba lui, se lasă pe vine, bate pămîntul cu palmele şi…se retrage în cort. Spectatorii devin tot mai nerăbdători. Marele şaman îi joacă în foi de viţă. Ai noştri, că să-şi facă aşteptarea mai suportabilă, trag câte un gât de “Sibirskaia” din sticlele pe care le au în sacoşe. Fumatul e interzis. În fine, sînt aduşi pe nişte tărgi de nuiele împletite doi evenci bolnavi. Sînt urcaţi, cu tot cu tărgi, într-un soi de hambar, la vreo trei metri înălţime. Prezentatorul anunţă: Întrucît are de rezolvat două urgenţe, marele şaman se milostiveşte să demonstreze. Roagă, din nou, să fie linişte. După cîteva minute mult-aşteptatul personaj iese din cort, suflă într-o dudă de lemn, apoi, cu două beţe, bate în nişte făcăleţe puse, orizontal, pe un suport. Făcăleţele sună diferit. Zecile de străini mînuiesc frenetic aparatele de luat imagini. Marele şaman ia din rastel un ciomag ritualic, îl îndreaptă de cîteva ori spre cer şi începe să danseze. Brăţările de pe mîini, mărgelele de la gît, amuletele şi tălăngile atîrnate la brîu îi marchează, sonor, ritmul. Amicul G. pune ochii pe ciomagul ritualic. Are o formă interesantă şi e foarte lustruit de atîta întrebuinţare. Că un făcut, marele şaman vine, cu spatele, tot jucînd ţonţoroiul, pînă la vreo doi paşi de locul unde, după frînghii, se află amicul G. Lasă ciomagul jos şi merge să mîngîie cîţiva copaci, în partea cealaltă a terenului de demonstraţie. Amicul G. întinde, printre funii, piciorul drept şi, cu o mişcare scurtă din gleznă, trimite ciomagul ritualic în nişte tufe, afară din ţarc. Nimeni n-a observat mişcarea aceasta iscutită. Personajul principal se întoarce, tot cu spatele, la punctul (pentru el) fix, se lasă puţin din genunchi şi degetele lui prelungi caută zadarnic ceea ce au pus acolo. Nedumerit, actantul se întoarce şi priveşte locul. Cîteva clipe, nu-şi poate ascunde uluiala. După aceea, fiind o fiinţă cu destulă stăpînire de sine, îşi revine, se duce, bătînd pămîntul cu tălpile (parcă mai cu sete că înainte) spre rastel. Ia un alt ciomag ritualic, continuă demonstraţia. (“Dar n-a mai fost acelaşi om”, îşi aminteşte amicul G.). Bolboroseşte şi face tot felul de gesturi misterioase în faţa hambarului unde au fost băgaţi cei doi bolnavi. Străinilor li se permite să intre, pe două culoare, în interiorul ţarcului, pentru a vedea mai bine finalul show-lui. Amicul G., rămas singur, ridică din tufe ciomagul rîvnit, îl vîră în sacoşă, pune basca peste măciulia lui, trage fermoarul, se amestecă cu un aer inocent, printre occidentali. Prin intermediul prezentatorului, cei doi bolnavi din hambar declară că se simt mult mai bine. Aşadar, încă o izbîndă a marelui şaman. Se iau ultimele imagini. Marele şaman, înconjurat de oamnii lui din echipa ritualică, zice ce zice în idiomul lui, şi arată spre locul unde i-a dispărut ciomagul preferat. Evencii – gest universal!– ridică din umeri. Marele şaman e foarte amărît. Amicul G. are mustrări de conştiinţă. Dar nu mai e nimic de făcut. Absolut nimic.

După cîteva zile, la vama aeroportului Otopeni, un vameş către alt vameş: Uite, mă,ce-am găsit la ăsta în sacoşă! (Ridică ciomagul ritualic, i-l arată colegului, îl examinează, apoi, cu atenţie. Zice către amicul G.:) Ce-i cu bîtă asta?

AmiculG.: E un cadou din Siberia.

Vameşul: De la cine?

AmiculG.: De la marele şaman.

Vameşul:…

Şi nu i l-au confiscat. Asemenea cadou nu se prea confiscă.

Revista Orizont

S-a scris prea puţin despre ceea ce, înainte de decembrie 1989, s-a întâmplat la graniţa de vest (sau la cea de sud-vest) a României. Un ofiţer care a lucrat în această zonă de frontieră s-a hotărât să vorbească. Riscul de a fi trecut în rezervă ne face să nu-i dezvăluim gradul şi numele.

Cotidianul Timişoara, nr. 8, 13 ianuarie 1994

Nu ştiu cum se face, dar copilul din mine nu vrea sǎ moarǎ. De aceea, spre mirarea unora (care au îmbǎtrânit încǎ...de la grǎdiniţǎ), mai sunt în stare sǎ mǎ copilǎresc.

Constantin Brâncuşi - cel mai cunoscut şi cel mai admirat român de pe mapamond, spunea: “Atunci când ai încetat sǎ mai fii copil nu mai eşti artist”. Parafrazându-l, eu aş zice: cine nu se mai copilǎreşte, sufletul îi râncezeşte.

Şi-mi vine acum în minte o întrebare a unui vechi prieten de-al meu, pusǎ în vremea când el avea 5 ani, iar eu 20: “Soarele unde se culcǎ?..."

Am refuzat de trei ori, în anul 1993, o întrevedere cu Radu Tinu, fost adjunct al şefului Securitǎţii din Timişoara. Prima data, la telefon, l-am întrebat ce vrea sǎ-mi spunǎ. A zis cǎ ceva în legǎturǎ cu Armata, cu Calea Girocului. L-am refuzat. Ştiam ce fǎcuse armata în Calea Girocului. A doua oarǎ, l-a momit pe George Şerban, care mi-a cerut sǎ fiu şi eu de faţǎ la discuţia cu fosta cǎpetenie securistǎ. Nu m-am dus. Eram sigur cǎ-mi pierd timpul degeaba. A treia oarǎ l-a îmbrobodit pe Traian Orban, care, de asemeni, mi-a propus sǎ fiu de faţǎ. L-am avertizat pe Traian Orban cǎ mare lucru nu o sǎ afle. Aşa a şi fost.

Dupǎ ce i-am publicat însemnǎrile din agenda sa de serviciu, Radu Tinu mi-a trimis la redacţie douǎ faxuri insolente. Începeau cu apelativul “Monşer” şi continuau într-un stil neobrǎzat, de parcǎ în copilǎrie am fi jucat barbut împreunǎ şi eu i-am furat ultimii bǎnuţi din buzunar. Însemnǎrile cuprindeau perioada 16-20 decembrie 1989.

În fine, l-am cunoscut personal, la o lansare de carte (mǎrturiile unui securist ratat). M-a abordat cu un...tupeu de excepţie, reproşându-mi cǎ scriu neadevǎruri despre Securitate.   I-am zis câteva, aşa, ca sǎ-i treacǎ elanul.   A replicat cǎ el nu rǎspunde pentru faptele colegilor lui mai vârstnici, pentru cǎ el e nǎscut în 1950. Halal argument!

Acum, “Ziua” a reprodus o ameninţare trimisǎ generalului Stǎnculescu de acest Radu Tinu. N-am nici un fel de consideraţie pentru generalul Victor Stǎnculescu. Dimpotrivǎ. Dar textul ameninţǎrii este caracteristic pentru persoanele despre care, iatǎ, scriu din nou: “Monşer ... Victoraş, sǎ te fereascǎ Domnul de rǎsplata noastrǎ (vine scadenţa...). Cu dispreţ, Radu Tinu – 24 XII ’94, Timişoara”.

Acum un an, am primit o scrisoare de la un cititor, în care mi-a fost indicatǎ o persoanǎ în faţa cǎreia Radu Tinu s-a lǎudat cǎ a împuşcat cel puţin şase “huligani”. N-am dat curs unei investigaţii deoarece, din punct de vedere juridic, nu existǎ nici o şansǎ.

Cǎ a împuşcat, cǎ n-a împuşcat, oricum a fost achitat!

Bomfaier -   Cotidianul   Timişoara,   23 iunie 1997  

La trei zile dupǎ apariţia articolului “Comandanţi obedienţi, politruci, ceişti” (publicat în ziua de 23 august), am primit un telefon şi mi s-a spus foarte tranşant “O sǎ-ţi bag trei gloanţe-n cap.” N-am apucat sǎ întreb de ce neapǎrat trei? Bǎrbatul de la capǎtul celǎlalt al firului a î nchis. A fost o voce baritonalǎ, plǎcutǎ, de fumǎtor cumpǎtat.

Cum din primǎvara lui 1992 n-am mai fost ameninţat în nici un fel, mǎrturisesc cǎ nu mi-a picat prea bine treaba cu poc! poc! poc! Mi-am pierdut antrenamentul la ameninţǎri şi mǎ tem cǎ n-o sǎ fiu nimerit aşa cum trebuie, aşa, ca sǎ trec instantaneu pe lumea cealaltǎ, unde, dupǎ câte se spune, o putem duce infinit mai bine, dat fiind faptul cǎ nu existǎ zbatere şi interese meschine pentru a obţine funcţii şi grade cât mai mari.

Vasǎzicǎ, celui care vrea sǎ îmi facǎ de petrecanie i se pare cǎ n-a tras destule catruşe împotriva demonstranţiilor din decembrie 1989 şi vrea sǎ adauge la realizǎrile de atunci încǎ un trofeu.

Nu doresc sǎ pozez în victimǎ (bǎrbaţii care se comportǎ astfel îmi repugnǎ) dar, pentru cǎ sunt şi eu un pic fatalist, ca tot românul, am sǎ zic: Sǎ fie cum va da Dumnezeu! Cǎci cascǎ antiglonţ n-am sǎ port.

O singurǎ sugestie îmi permit sǎ-i fac virtualului ţintaş: sǎ consume un singur cartuş. Sǎ nu facǎ risipǎ. Cartuşele s-au scumpit îngrozitor de mult. Ca toate cele...

Bomfaier - Cotidianul Timişoara, 1997

Într-un ziar din Capitalǎ, am citit un reportaj de toatǎ frumuseţea. Un reportaj însoţit de câteva poze color. Pot spune cǎ mi-a îmbucurat ziua. Şi mie, şi prietenilor în anturajul cǎrora l-am savurat şi l-am comentat.

În sǎtucul Gura Arieşului, milostivit de Tatǎl Ceresc în locul unde se varsǎ Arieşul în Mureş, un tânǎr preot, pe nume Cosmin Gherasim, n-a gǎsit pic de înţelegere din partea primarului pedeserist pentru a repara pǎrǎginita bisericǎ din acel sǎtuc. Era pe vremea apogeului domniei lui Ion lliescu, înainte de alegerile din 1996. Tenace din cale-afarǎ, preotul Gherasim a reuşit cu greu, sǎ restaureze biserica. Dar, nemaiavând bani ca sǎ plǎteascǎ un pictor profesionist, s-a apucat el sǎ-i picteze interiorul. Strǎdania lui a durat vreo doi ani şi a izbutit sǎ termine, cu bine, lucrarea. Însǎ şi-a pus în practicǎ şi o idee specialǎ. Cu totul şi cu totul specialǎ, izvodind, cred, un unicat: “La Pogorârea în lad, unde se picteazǎ, de obicei, în fundul Iadului, diavolul încǎtuşat, pǎrintele Gherasim a zǎmislit ... 4 draci în lanţuri având chipurile liderilor PDSR: Ion Iliescu, Ovidiu Gherman, Adrian Nǎtase şi Nicolae Vǎcǎroiu”. Vǎ zic cu mâna pe inimǎ cǎ “liberul cugetǎtor” Ion lliescu este adorabil în transpunerea muralǎ fǎcutǎ de inspiratul preot.

La sfârşitul sǎptǎmânii viitoare, intenţionez sǎ-i fac o vizitǎ pǎrintelui Gherasim şi sǎ-i propun realizarea unui film de scurt metraj despre nemaipomenita lui ispravǎ. Meritǎ.

Cotidianul Timişoara, 22 iulie 2000

Sâmbatǎ dupǎ-amiaza. Universitatea de Vest, Aula Magna. Cu mai bine de jumǎtate de orǎ înainte de cea anunţatǎ pe afişe, aproape toate locurile sunt ocupate. La fǎrǎ 5, Aula Magna se umple pânǎ la refuz. Majoritatea celor prezenţi - tineri şi foarte tineri. Majoritate...zdrobitoare. Majoritate încurajatoare. Mǎ gândesc la babacii care tot repetǎ, stereotip, cǎ pe “tinerii din ziua de azi” nu-i intereseazǎ nimic, nimic serios. Pe pârtia dintre scaune n-ai loc sǎ arunci un ac. Se stǎ în picioare, pe trei, patru rânduri, pe lângǎ pereţi şi în fundul sǎlii. În stânga şi în dreapta “scenei”, înghesuiţi, cei care au venit în ultimele minute, cu gândul cǎ vor fi locuri destule, fiindcǎ timişorenii nu vor da navalǎ, sambǎta dupǎ-amiaza, la o lansare de carte. Eroare, de trei ori eroare! 

Apare Horia Roman Patapievici însoţit de Mircea Mihǎieş. Tinerii şi mai puţin tinerii aplaudǎ insistent. Pe faţa lui Patapievici se poate citi un fel de uimire amestecatǎ cu satisfacţie. Pentru ca e atât de multǎ lume în Aula Magna. Atât de mulţi  tineri. La lansarea cǎrţii sale “Omul recent” (apǎrutǎ, de curând, la Humanitas). Mircea Mihǎieş cuvânteazǎ scurt. Ca şi noi, cei din salǎ, e convins cǎ autorul cǎrţii nu are nevoie de prezentare. Nici de osanale. La lunga masǎ a prezidiului nu existǎ prezidiu. Bunǎ idee. Când faci prezidiu la o asemenea întâlnire, cei ce-l compun se simt datori sǎ cuvânteze. De obicei, unii dintre ei, ca sǎ arate cât de deştepţi sunt, nu mai ştiu când sǎ se opreascǎ.

Începe sǎ vorbeascǎ Patapievici. Se scuzǎ cǎ are o voce nu prea frumos sunǎtoare. În plus, instalaţia de sunet e de toatǎ jena, are volum pentru, eventual, o salǎ de seminar. Sutele de tineri şi mai puţini tineri ciulesc cât pot urechile. Patapievici spune câte ceva despre “Omul recent”, apoi ni-i descrie pe cei trei oameni care au contribuit, decisiv, la formarea lui filosoficǎ şi spiritualǎ: doctorul în filosofie Alexandru Dragomir, pǎrintele cǎlugǎr Andrei Scrima şi artistul plastic Horea Bernea. Personalitǎţi de mare anvergurǎ intelectualǎ, neîncadrabile în tiparele propovǎduite de diverşi teoreticieni şi exegeţi prizonieri ai unor academisme scofâlcite. Un vorbitor curant. În mai puţin de o orǎ, am fǎcut o curǎ de limpezime în exprimare, de idei incitante, de bun-simţ şi, nu în ultimul rând, de umor subtil. 

O banalǎ dupǎ-amiazǎ de sâmbǎtǎ a devenit, pentru noi, cei prezenţi în Aula Magna, o sǎrbǎtoare a minţii. Şi nu numai a minţii...