Iosif Costinaş
Vorbeşte-un om, nu latră-un cîine!

Articole




Fiu al Timişoarei,

profund ataşat de acest oraş, crescut în miezul Timişoarei, în Piaţa Unirii – spaţiu ce i-a marcat, sufleteşte, copilăria, adolescenţa şi prima tinereţe; topos mirabil, abia după ce l-a părăsit a simţit şi a înţeles că însemna, pentru el, un adevărat axis mundi; loc al unei obsesii perpetue, relevată încă, aş spune, cu sfiiciune, în unele din lucrările sale de acum. O sfiiciune care presupune, cred, exprimările de mai tîrziu.


A scris poezie. A scris proză scurtă. Atras de lumea muzicii, dăruindu-se acestei lumi, versurile sale au devenit texte ale unor melodii folk sau rock. Aşadar, textier, dar făcînd, cîţiva ani, şi munca, deloc privilegiată de rocker, de om bun la toate.


A început să picteze dintr-un imbold pe care azi nu-l mai poate defini. Şi-a pictat, întîi, pereţii locuinţei sale de boem. Funciarmente boem. Apoi, în aceeaşi manieră - un surrealism sui generis - pereţii locuinţei unui prieten. Laudele amicilor, pentru această ispravă, nu l-au împiedicat să-şi vadă, după un timp, stîngăciile, limitele. S-a înscris la Şcoala populară de artă. A studiat grafica, la clasa Xeniei Eraclide Vreme; s-a iniţiat în ceramică, îndrumat fiind de Iulia Dinescu.


La pictura pe sticlă a ajuns întîmplător: într-o anumită împrejurare, inspirat, n-a avut la îndemînă altceva pe care se putea picta. Pictura pe sticlă a început să-l pasioneze mai mult decît tot ceea ce făcuse înainte. Pictura pe sticlă l-a captivat, se pare, pentru multă vreme.


Se află într-o perioadă a căutărilor. A căutărilor febrile, tensionate, trăind momente de îndoială, dar şi de reală bucurie. Aplecarea spre chipul uman, este, de pe-acum, evidentă. O anumită poeticitate pulsează în aproape toate lucrările sale. Ca şi o inefabilă stare de imponderabilitate a personajelor plăsmuite. Se află şi într-un timp al descoperirilor, dintre care cea mai importantă mi se pare aceea de a se fi redescoperit pe sine, cu mirare şi încîntare, re-descoperindu-se…


La cei 36 de ani ai săi, GHEORGHE MARINESCU este un ingenuu. Un ingenuu, nu arareori, patetic. N-a încetat să fie şi copil. O dovedeşte, poate cel mai bine, clownul său biciclist, pedalînd prin ceruri, dar îndreptîndu-şi privirea şi la cele ce se întîmplă pe pămînt…


1989



Ion cel neorgolios

Ion Monoran

E născut în Banat, dar presupune că are ascendenţi ardeleni, din satul Monor. Pe timp ce trece, seamănă tot mai mult cu Alecu Russo. Poet. Poet rareori publicat. Pentru că nu acceptă să i se ciopârţească, spre a fi publicate, versurile. Boem. Dar un boem căruia-i place să fie „tras“ la costum şi cravată. În discuţiile cu amicii (la bere, la grădina „Cina”, spre pildă) sare de la un subiect la altul. Poţi însă, să-i iei vorba din gură, nu ţine, neapărat, să fie el cel mai ascultat de la masă. Îi acceptă, lejer, pe egocentrici, pe egotişti (de care, mai cu seamă graţie unei anumite categorii de intelectuali, nu ducem lipsă). Tolerant. Tolerant până la un anumit punct. După care, se enervează, rosteşte felurite imprecaţii (nu ca figuri de stil), ameninţă. Ticuri verbale: „tromf” , „ţuţ”. Spre exemplu: „Să-i băgăm un tromf lui Iliescu!”, „A scris X un articol «ţuţ»”. Apelativul pe care îl foloseşte cel mai des: „Bibicule”…


În 16 decembrie 1989, a fost printre cei care au pornit demonstraţia. În primele rânduri. Ba chiar în primul rând. Acum, lucrul ăsta nu mai pare deloc extraordinar. E istorie. Dar să-i fi văzut atunci, în seara zilei de 16 decembrie, pe egocentricii si egotiştii nostri, cei care le ştiu pe toate, cei care ştiu cum se poate face rânduiala în ţara asta (dar nu sunt în stare să bată, cum trebuie, un cui în perete), cei care îşi închipuie că de la ei a început lumea şi cu ei se va sfârşi.


În 20 decembrie, a urcat printre primii (iarăşi printre primii, rămânând câteva zile şi nopţi la rând). În acel infern despre care zecile de mii de timişoreni adunaţi în Piaţa Operei n-aveau cum să-şi dea seama că s-a născut odată cu libertatea oraşului.


Am vrut să-i iau un microinterviu. Pentru acest număr al revistei. (În ianuarie, am vrut să-i iau un interviu de o pagină de revistă, dar m-a tot amânat, şi nu i l-am mai luat). Întâi a acceptat, nu prea convins de utilitatea unui asemenea… demers. La scurt timp după ce a acceptat, s-a răzgândit: „Lasă, Bibicule, scrie despre altul…”. M-am enervat, am rostit şi eu imprecaţii (nu ca figuri de stil). El, nimic. Tăcea şi fuma.


Aşadar, din amiaza zilei de 20 decembrie a fost printre revoluţionarii de la Operă. Cât a contat prezeţa lui acolo, n-am reuşit să aflu. Nu cred că a vorbit maselor. Nu l-am auzit. Şi nimeni nu mi-a spus că l-ar fi auzit vorbind. Deşi putea foarte bine să o facă. Să zică şi el, acolo, măcar câteva fraze. Au cuvântat tot felul de oameni. Şi vrute, şi nevrute. Cert este că, spre deosebire de alţii (revolţionari de circumstaţă, revoluţionarzi cu misiuni trasate înainte de 20 decembrie), nu s-a compromis în nici un fel. Ba mai mult, când a văzut ce turnură iau lucrurile, cât de mare era războiul vanităţilor, al intereselor meschine, s-a retras. Discret, fără tam-tam.


Ion Monoran, redactor la ziarul “Timişoara”; Opţiuni politice: demisia preşedintelui Ion Iliescu. Demisia guvernului Petre Roman. Dizolvarea Parlamentului. Guvern de coaliţie. Alegerea unui nou Parlament. Republică parlamentară.


Revista Orizont, nr. 50, 14 decembrie 1990



Amicul G. şi şamanul

În vara lui ’82 amicul G. “prinde” o ospeţie tocmai în Siberia, în apropierea oraşului Irkuţk, într-o zonă cu nemărginiţi codri seculari. Amicul G. şi alţi doi români, colegi de breaslă, au maşină la dispoziţie şi o translatoare care ştie foarte bine limba noastră. Li se oferă bucate alese, icre negre, se bea multă votcă (“Sibirskaia”!) şi şampanie. Se vizitează obiective industriale, muzee. Gazdele siberiene le fac oaspeţilor şi o surpriză…exotică. După vreo două ore de mers cu maşina prin cei codrii imenşi (întîi pe şosea, apoi pe un drum de pămînt), se zăreşte un indicator: “Sat de evenci”. Translatoarea îi pune pe români în temă. Pînă prin anii ’70, evencii ăştia (care seamănă foarte bine cu pieile roşii din America) n-au vrut, nicicum, să se civilizeze. Trăiau în corturi făcute din piei de animale, vînau cu arcul şi le provocau tot felul de neplăceri constructorilor de drumuri şi poduri, geologilor, mucitorilor forestieri, într-un cuvînt, după spusele translatoarei, “încurcau lumea”. În plus, total insensibili la cuceririle materialismului dialectic şi istoric, la odiseea spaţială, îşi vedeau mai departe de ritualurile lor păgîne, “sub directa îndrumare” a şamanilor. Zeci de ani, puterea sovietică a făcut mari eforturi ca să-i stîrpească pe şamani. Dar n-au reuşit decît în parte. Şamanii se făceau nevăzuţi şi pierduţi în fundul codrilor. De unde, parafrazînd, am putea spune: Codrul, frate cu şamanul. Modul de viaţă al evencilor a devenit, în epoca ciberneticii, ceva jenant pentru patria socialismului victorios. S-a dat, “de sus”, o dispoziţie care suna cam aşa: “Să se termine imediat cu primitivismul!” O acţiune hotărîtă, de amploare a dus la colectivizarea şi alfabetizarea triburilor de evenci. Totuşi, unii au reuşit să se sustragă campaniei civilizatoare, dispărînd în codrii nebătuţi de picior de om. Alţii, neînţelegînd ce li se întîmplă, au preferat să moară de foame, refuzînd mîncarea, decît să muncească în colhozuri şi să înveţe buchiile. Într-un tîrziu, cuiva i-a venit o idee benefică. Oameni de ştiinţă –antropologi, lingvişti, psihologi – au fost trimişi să-i recupereze pe fugari. Şi, în bună măsură, au reuşit. Aşa au apărut rezervaţiile de evenci.


Şi iată-l pe amicul G. poposind în luminişul unde-şi ducea traiul o mică şi fericită comunitate evencă. Corturi asemănătoare celor ale pieilor roşii, o vatră mare pentru foc, cîteva “acareturi” din trunchiuri de copaci ingenios construite. Aşezarea e împrejmuită, de la un copac la altul, cu frînghii. Are şi cîteva “culoare” pe care pot circula vizitatorii. Zeci de turişti străini, mai cu seamă americani şi japonezi, înarmaţi cu aparate de fotografiat, teleobiective de jumătate de metru, videocamere, aşteaptă în jurul ţarcului. Unii aşteaptă de cîteva ore. Ce anume aşteaptă? Amicul G. şi ceilalţi doi românaşi se lămuresc de îndată. Pe o pancartă de lemn scrie: “Marele şaman demonstrează pentru public numai cînd are cazuri urgente de rezolvat şi cînd îi sînt favorabili aştrii.” Prezentatorul, purtătorul de cuvînt al marelui şaman, sau cum să-i mai zicem, îi roagă pe străini să păstreze liniştea. Marele şaman trebuie să se concentreze. Nu este sigur că va face o demonstraţie. Nu se ştie încă dacă a reuşit, în timpul nopţii, să cheme şi să stăpînească duhurile bune. El se străduieşte să stăvilească imixtiunea duhurilor subterane şi să recreeze, pentru un timp, lumea, prin puterile duhurilor focului, ale cerului. Oricum, demonstraţia se va face numai la miezul zilei. Un evenc care face parte din echipa ritualică bate într-o talangă cît un ciubăr. Personajul principal iese , în sfîrşit din cort. Japonezii, americanii, francezii, englezii pozează şi filmează pe rupte. Peste un cămeşoi din pînză de in, marele şaman poartă blănuri de animale sălbatice. Are brăţări de lemn pe mîini, multe mărgele la gît, pene la glezne şi la încheieturile braţelor, fel de fel de amulete atîrnate la cingătoare, amulete şi talăngi. Pe cap, peste tichie, o blăniţă din care ies două corniţe. Lipăie pe pămîntul bine bătătorit, cu tălpile goale. Se uită la cer, atinge cu palmele trunchiurile unor copaci, pune cîteva ierburi pe focul care arde în faţa cortului său. Apoi, dispare iarăşi în cort, spre nemulţumirea asistenţei. Prezentatorul cere, din nou, să fie linişte. Marele şaman nu trebuie deranjat. Se pare că a început să comunice cu duhurile. Amicul G. se plictiseşte. A reperat, în apropierea teritoriului evenc, pe malul unui lac, un debarcader-restaurant. Ar vrea să meargă acolo, să bea o bere. Colegii de breaslă îl opresc. Ar fi o impoliteţe. Pe amicul G. îl enervează şi faptul că trebuie să vorbească în şoaptă. După un timp, personajul principal reapare. Merge la un fel de rastel, atinge cu degetele arcurile, săgeţile, ciomegele ritualice. Se întoarce, scrutează cerul, bolboroseşte ceva pe limba lui, se lasă pe vine, bate pămîntul cu palmele şi…se retrage în cort. Spectatorii devin tot mai nerăbdători. Marele şaman îi joacă în foi de viţă. Ai noştri, că să-şi facă aşteptarea mai suportabilă, trag câte un gât de “Sibirskaia” din sticlele pe care le au în sacoşe. Fumatul e interzis. În fine, sînt aduşi pe nişte tărgi de nuiele împletite doi evenci bolnavi. Sînt urcaţi, cu tot cu tărgi, într-un soi de hambar, la vreo trei metri înălţime. Prezentatorul anunţă: Întrucît are de rezolvat două urgenţe, marele şaman se milostiveşte să demonstreze. Roagă, din nou, să fie linişte. După cîteva minute mult-aşteptatul personaj iese din cort, suflă într-o dudă de lemn, apoi, cu două beţe, bate în nişte făcăleţe puse, orizontal, pe un suport. Făcăleţele sună diferit. Zecile de străini mînuiesc frenetic aparatele de luat imagini. Marele şaman ia din rastel un ciomag ritualic, îl îndreaptă de cîteva ori spre cer şi începe să danseze. Brăţările de pe mîini, mărgelele de la gît, amuletele şi tălăngile atîrnate la brîu îi marchează, sonor, ritmul. Amicul G. pune ochii pe ciomagul ritualic. Are o formă interesantă şi e foarte lustruit de atîta întrebuinţare. Că un făcut, marele şaman vine, cu spatele, tot jucînd ţonţoroiul, pînă la vreo doi paşi de locul unde, după frînghii, se află amicul G. Lasă ciomagul jos şi merge să mîngîie cîţiva copaci, în partea cealaltă a terenului de demonstraţie. Amicul G. întinde, printre funii, piciorul drept şi, cu o mişcare scurtă din gleznă, trimite ciomagul ritualic în nişte tufe, afară din ţarc. Nimeni n-a observat mişcarea aceasta iscutită. Personajul principal se întoarce, tot cu spatele, la punctul (pentru el) fix, se lasă puţin din genunchi şi degetele lui prelungi caută zadarnic ceea ce au pus acolo. Nedumerit, actantul se întoarce şi priveşte locul. Cîteva clipe, nu-şi poate ascunde uluiala. După aceea, fiind o fiinţă cu destulă stăpînire de sine, îşi revine, se duce, bătînd pămîntul cu tălpile (parcă mai cu sete că înainte) spre rastel. Ia un alt ciomag ritualic, continuă demonstraţia. (“Dar n-a mai fost acelaşi om”, îşi aminteşte amicul G.). Bolboroseşte şi face tot felul de gesturi misterioase în faţa hambarului unde au fost băgaţi cei doi bolnavi. Străinilor li se permite să intre, pe două culoare, în interiorul ţarcului, pentru a vedea mai bine finalul show-lui. Amicul G., rămas singur, ridică din tufe ciomagul rîvnit, îl vîră în sacoşă, pune basca peste măciulia lui, trage fermoarul, se amestecă cu un aer inocent, printre occidentali. Prin intermediul prezentatorului, cei doi bolnavi din hambar declară că se simt mult mai bine. Aşadar, încă o izbîndă a marelui şaman. Se iau ultimele imagini. Marele şaman, înconjurat de oamnii lui din echipa ritualică, zice ce zice în idiomul lui, şi arată spre locul unde i-a dispărut ciomagul preferat. Evencii – gest universal!– ridică din umeri. Marele şaman e foarte amărît. Amicul G. are mustrări de conştiinţă. Dar nu mai e nimic de făcut. Absolut nimic.


După cîteva zile, la vama aeroportului Otopeni, un vameş către alt vameş: Uite, mă,ce-am găsit la ăsta în sacoşă! (Ridică ciomagul ritualic, i-l arată colegului, îl examinează, apoi, cu atenţie. Zice către amicul G.:) Ce-i cu bîtă asta?

AmiculG.: E un cadou din Siberia.

Vameşul: De la cine?

AmiculG.: De la marele şaman.

Vameşul:…

Şi nu i l-au confiscat. Asemenea cadou nu se prea confiscă.


Revista  Orizont  



Revista Orizont, 11 octombrie 1991


Revista Orizont, 11 octombrie 1991


Revista Orizont, 25 octombrie 1991


O apreciere individuală

În replica dată la mărturiile domnului MIHAIL DECEAN apărute în ziarul ''Timişoara'', replică semnată Participanţii la Revoluţia Română (28 de semnături – unele descifrabile, altele indescifrabile), se neagă contribuţia domnului Mihail Decean la evenimentele din decembrie '89, într-o manieră lapidară, vădit tendenţioasă şi lipsită de argumente.


În strădania noastră de a ne menţine în limitele obiectivităţii, trebuie să precizăm că domnul Mihail Decean – după cum limpede reiese din mărturiile lui – nu a intenţionat să diminueze meritele F.D.R., ca primă formaţiune politică ce s-a opus, în mod deschis, dictaturii ceauşiste. Afirmaţiile făcute de domnul Mihail Decean în legătură cu anumite persoane implicate în episodul ''Balconul Operei'' pot fi oricînd probate, atît prin mărturiile unor participanţi la evenimentele de atunci, cît şi printr-o seamă de înregistrări video.


Semnificativ ni se pare şi faptul că, în decembrie 1991, domnul Decean a primit din partea F.D.R. o delegaţie/împuternicire (număr de înregistrare 223) prin care a fost abilitat ca membru al Comisiei de votare 105 (pentru Referendumul naţional). Colegiul director al F.D.R. motivează astfel acordarea împuternicirii domnului Mihail Decean: ''Prezenta delegaţie se acordă ca o apreciere individuală pentru activitatea desfăşurată în timpul REVOLUŢIEI din DECEMBRIE 1989 sau după această perioadă pentru instaurarea democraţiei în România''.


Aşa stînd lucrurile, le sugerăm celor care au semnat replica amintită mai sus să ia legătura cu Colegiul director al F.D.R. Poate că, pînă la urmă, se va instaura şi în această chestiune consensul mult dorit…


Cotidianul Timişoara, nr. 253, 31 decembrie 1991



A face sau a nu face politică

Din surse demne de încredere am fost informat că mai-marii domnului Mihail Decean i-au pus în vedere următoarele: ori renunţă să mai facă politică, ori renunţă la funcţia de judecător (cum, de altfel, a fost nevoit să renunţe şi în timpul dictaturii ceauşiste, deoarece s-a opus traficului de influenţă frecvent practicat de unii oameni ai legii).


M-am adresat domnului Decean în această nu chiar plăcută chestiune (ştiind că nu este membru al nici unui partid politic). Am aflat că mai-marii lui (nu a dorit să-i nominalizeze) consideră ''Mărturiile unui om necuprins de beţia puterii'' , apărute în ziarul ''Timişoara'', un indiciu al faptului că domnul Decean face politică.


Dacă o asemenea confuzie (să-i zicem, deocamdată, confuzie) stăriue în minţile unor oameni puşi să împartă dreptatea, îmi permit să le transmit o sugestie: mai documentaţi-vă, domnilor, în ceea ce, cu un termen generic, numim fenomen politic. La urma urmelor, dintr-o astfel de bună documentare am avea cu toţii de cîştigat …


Cotidianul Timişoara, nr. 18, 29 ianuarie 1992



31 ianuarie 1992



5 februarie 1993


21 mai 1993


Amintiri de la graniţa de vest

Au fost arestaţi şi oameni veniţi la muncă

Sursa foto: Wikimedia Commons

S-a scris prea puţin despre ceea ce, înainte de decembrie 1989, s-a întâmplat la graniţa de vest (sau la cea de sud-vest) a României. Un ofiţer care a lucrat în această zonă de frontieră s-a hotărât să vorbească. Riscul de a fi trecut în rezervă ne face să nu-i dezvăluim gradul şi numele.


“În afară de acel securist, maiorul Traian Loici, anchetatorii noştri, ofiţeri cu pregătire grănicerească, nu erau nici pe departe atât de duri. Şi, în unele situaţii, i-au pus pe unii suspecţi în libertate, deoarece nu s-a confirmat că ar fi intenţionat să treacă în mod fraudulos frontiera. Totuşi, în anii '70 am cunoscut un caz, să-i spunem, mai aparte...”


Colonelul care vâna oameni. Era comandant de unitate. Se numşte Mihai Cosma. Colonel. Pensionat prin anii ’86-‘87. Îşi făcuse un obicei de a se deplasa în teren şi de a vâna - chiar pe drumurile publice - diferite persoane. Ca şi Loici, prin metode extrem de brutale, îi determina pe cei vânaţi să recunoasă intenţia de trecere a frontierei. Avea un autoturism la dispoziţie şi, după prestarea acel puţin 12 ore de teren, primea diurnă. Obţinea astfel “rezultate bune” în activitate şi o rotunjire a veniturilor personale. Plus că vămuia cămările de alimente din subunităţi. După prevederile legislaţei în vigoare, chiar şi atunci, orice persoană putea să se deplaseze pe drumurile publice până la frontieră. Nu era interzis. Dar colonelul Mihai Cosma nu ţinea cont de asta. Mai ales că era protejatul tovarăşului Ion Coman, făcuseră Academia Militară împreună. Ion Coman, mare patriot şi mare iubitor al acestui popor, cum el însuşi a declarat în faţa instanţei de judecată (în Procesul Revoluţiei de la Timişoara,n.n.), ne spunea în preajma Congresului al XIV-lea ca ofiţerii să nu cumva să îndrăznească să gândească altfel de cum prevăd documentele de partid şi cuvântările tovarăşului Ceauşescu şi că, la urma urmei, acest lucru este mai important decât competenţa profesională.


Cum se (şi) distra colonelul Mihai Cosma. “Îi plăcea să se şi distreze cu frontieriştii prinşi. Cu toţi cei pe care îi vâna. Îi punea să cânte imnul RSR. Dacă nu-l ştiau, era vai de capul lor. Mi-amintesc că a băgat câţiva reţinuţi de el într-o şcoală dintr-o localitate de lângă Deta. După-amiază spre seară, când nu era nimeni în şcoală i-a întins într-o clasă, pe jos, legaţi. Şi pentru că n-au ştiut imnul RSR a pus podiumul pe care se afla catedra peste ei. El s-a urcat pe podium şi a început să tropăie, să sară, strivindu-le astfel trupurile. În ultimii ani l-am văzut pe colonelul (pensionat) Mihai Cosma în piaţă. Vindea zarzavat. Probabil nu-i ajungea pensia...”

“De vină era, întotdeauna, mortul. Un caz întâmplat l â ngă Comloşul Mic: au adus un frontierist foarte rău bătut. Comandantul de subunitate s-a speriat şi el când l-a văzut. S-au hotărât să-l ducă la un dispensar medical. L-au dus într-o roabă, dar, până au ajuns cu el la doctor, omul murise. Raportul, şi în acest caz, a fost unul mincinos. Ca şi în multe alte situaţii, vinovat era mortul. A agresat, chipurile, grănicerul, care era în legitimă apărare etc. etc. etc. Uneori procurorii militari erau şi ei păcăliţi. Alteori consimteau, acceptau să-i scoată basma curată pe cei vinovaţi de atrocităţi, de crime. Iată, îmi amintesc de încă un caz: la Beba-Veche, cred că în anul 1987. Un tânăr s-a apropiat de frontieră. Soldatul l-a observat, era călare, l-a urmărit. Tânărul a reuşit să treacă frontiera. Soldatul, după el. Şi l-a împuşcat mortal. Pe teritoriul maghiar. A încercat să-l pună pe cal, dar, văzând că vine patrula ungurească, l-a lăsat acolo şi s-a întors pe teritoriul românesc. A făcut-o în mare grabă, deoarece putea fi reţinut de unguri. Apoi cazul a fost discutat, pe cale oficială, între procurorul general al Ungariei şi cel al României, prin intermediul împuterniciţilor de frontieră. Ungurii au protestat fiindcă fusese ucis un om pe teritoriul lor. Ai noştri nu mai ştiau pe unde să scoată cămaşa. Până la urmă ungurii ne-au dat cadavrul acelui tânăr. Raportul, în final, menţiona că infractorul a vrut să-l omoare pe soldat cu...o furcă. Tânărul împuşcat nu avusese la el nici macar o unghieră...”


Cotidianul Timişoara, nr. 8, 13 ianuarie 1994




Mărturii despre “Colonelul Sacoşă”

Un fost colonel de grăniceri, Mihai Cosma, indignat, chipurile, de ceea ce am publicat despre activitatea lui la graniţa de vest a ţării, ne-a adus la redacţie o replică. Le-am cerut despre acest caz (după publicarea replicii n.n.) părerea unor oameni care au lucrat sau mai lucrează în acelaşi domeniu.

Plutonier-adjutant (r) Constantin Ungureanu: “În replica dată ziarului Timişoara, colonelul Cosma minte. Şi nu va recunoaşte niciodată nimic din fărădelegile pe care le-a comis. El a fost un escroc, nu un ofiţer al Armatei Române. Eu l-am dat jos din funcţia de comandant. Am lucrat 17 ani la Moraviţa. Am făcut mai multe rapoarte la eşaloanele superioare. Apoi am mers personal la ministrul Apărării Naţionale. Cu argumente, cu probe. I-am spus că dacă nu va lua măsuri împotriva acestui escroc, eu sunt hotărât să-l împuşc pe colonelul Cosma. Nici n-am ajuns bine acasă venind de la Bucureşti, că l-a şi schimbat din funcţie. După ce şi-a făcut de cap 7 ani. Pe motiv că era omul lui Coman. Îmi amintesc cum colonelul Cosma i-a bătut rău pe trei studenţi din Timişoara, care au vrut să fugă din ţară. Cu şipca de la o bancă i-a bătut. Ei erau legaţi de mâini şi de picioare. Nu am mai putut suporta şi am intervenit. Mi-a fost foarte milă de băieţii ăia şi mi-a fost frică că o să-i omoare în bătaie. A, dar şi din alte motive am intrat în conflict cu acest om fără suflet. Odată, la pichetul Topolea, a luat toată carnea de porc, raţia soldaţilor pe patru zile. Altă dată, la pichetul Gaiu Mic, a luat apa minerală a militarilor. Şi nu era prin apropiere sursă de apă potabilă. Despre asta, şi despre multe altele, ştie domnul maior Constantin Guţă...”

Colonel (r) Victor Horotan: “Ceea ce s-a scris în ziarul Timişoara despre colonelul Mihai Cosma nu reprezintă decât o mică parte din matrapazlâcurile şi abuzurile pe care acesta le-a comis cât timp a fost comandant de batalion...Pot afirma că, din păcate, în trupele de grăniceri au existat anumiţi indivizicare au încălcat flagrant prevederile legale. Unul dintre aceştia este colonelul Cosma. Mă mir că nu-şi mai aminteşte nimic. Sau poate suferă de amnezie totală.”

 

Maior T. (nu doreşte să îi apară numele în ziar, dar, în caz de proces, se va prezenta ca martor): "Îmi amintesc că, într-un timp, colonelul Cosma îi bătea pe cei prinşi, pe infractori, cu un scaun. Numai cu un anumit scaun. Probabil că pe acesta îl ţinea el mai bine în mână. Îi bătea până recunoşteau că au vrut să treacă graniţa. Chiar dacă n-au avut o asemenea intenţie. Pe de alt ă   parte, e adevărat că lua tot ce se putea mânca de la pichete, chiar şi apa minerală a soldaţilor. Pe care îi mai şi bătea. Am văzut cum l-a luat la pumni pe un militar în termen”.

 

Locotenent-colonel (r) Octavian Chiriac: “Colonelul Mihai Cosma a fost un personaj «legendar». Prin duritate şi rapacitate. Mic, indesat, cu pumnul greu. Bătea cumplit frontieriştii, dar îi bătea şi pe soldaţi. La Toager, la pichet, am fost de faţă când l-a luat la pumni pe un militar. Lua tot ce se putea lua de la subunităţi, de la pichete. Era chiar pe timpul când începuse marea criză alimentară şi el şi-a însuşit principiul: «trăim de unde muncim!». De aceea a fost poreclit «colonelul sacoşă». Vămuia pe toată lumea, inclusiv pe ciobanii cărora tot el le aproba să-şi pască turmele pe lângă frontieră. În replica dată ziarului Timişoara minte de îngheaţă fâşia”.

 

Dacă va fi nevoie, vom publica şi alte mărturii ale unor ofiţeri superiori care au avut prilejul să cunoască “stilul de muncă” al acestui personaj. Un personaj care nu a făcut deloc cinste Armatei Române.


Cotidianul Timişoara, 2 februarie 1994




 
 

Mai 1995



7 iunie 1995


2 august, 1995



23 ianuarie 1996




5 martie 1996




Antibomfaier

Sursa foto: Wikimedia Commons

Nu ştiu cum se face, dar copilul din mine nu vrea sǎ moarǎ. De aceea, spre mirarea unora (care au îmbǎtrânit încǎ...de la grǎdiniţǎ), mai sunt în stare sǎ mǎ copilǎresc.


Constantin Brâncuşi - cel mai cunoscut şi cel mai admirat român de pe mapamond, spunea: “Atunci când ai încetat sǎ mai fii copil nu mai eşti artist”. Parafrazându-l, eu aş zice: cine nu se mai copilǎreşte, sufletul îi râncezeşte.


Şi-mi vine acum în minte o întrebare a unui vechi prieten de-al meu, pusǎ în vremea când el avea 5 ani, iar eu 20: “Soarele unde se culcǎ?..."


Cotidianul Timişoara, nr. 127 (1579), sâmbǎtǎ, 1 iulie 1996



2 decembrie 1996


16 decembrie 1996


20 ianuarie 1997


12 februarie 1997


5 martie 1997


14 aprilie 1997


19 aprilie 1997


12 mai 1997


20 mai 1997


13 iunie 1997


Un securist insolent, dar achitat

Am refuzat de trei ori, în anul 1993, o întrevedere cu Radu Tinu, fost adjunct al şefului Securitǎţii din Timişoara. Prima data, la telefon, l-am întrebat ce vrea sǎ-mi spunǎ. A zis cǎ ceva în legǎturǎ cu Armata, cu Calea Girocului. L-am refuzat. Ştiam ce fǎcuse armata în Calea Girocului. A doua oarǎ, l-a momit pe George Şerban, care mi-a cerut sǎ fiu şi eu de faţǎ la discuţia cu fosta cǎpetenie securistǎ. Nu m-am dus. Eram sigur cǎ-mi pierd timpul degeaba. A treia oarǎ l-a îmbrobodit pe Traian Orban, care, de asemeni, mi-a propus sǎ fiu de faţǎ. L-am avertizat pe Traian Orban cǎ mare lucru nu o sǎ afle. Aşa a şi fost.


Dupǎ ce i-am publicat însemnǎrile din agenda sa de serviciu, Radu Tinu mi-a trimis la redacţie douǎ faxuri insolente. Începeau cu apelativul “Monşer” şi continuau într-un stil neobrǎzat, de parcǎ în copilǎrie am fi jucat barbut împreunǎ şi eu i-am furat ultimii bǎnuţi din buzunar. Însemnǎrile cuprindeau perioada 16-20 decembrie 1989.


În fine, l-am cunoscut personal, la o lansare de carte (mǎrturiile unui securist ratat). M-a abordat cu un...tupeu de excepţie, reproşându-mi cǎ scriu neadevǎruri despre Securitate.   I-am zis câteva, aşa, ca sǎ-i treacǎ elanul.   A replicat cǎ el nu rǎspunde pentru faptele colegilor lui mai vârstnici, pentru cǎ el e nǎscut în 1950. Halal argument!


Acum, “Ziua” a reprodus o ameninţare trimisǎ generalului Stǎnculescu de acest Radu Tinu. N-am nici un fel de consideraţie pentru generalul Victor Stǎnculescu. Dimpotrivǎ. Dar textul ameninţǎrii este caracteristic pentru persoanele despre care, iatǎ, scriu din nou: “Monşer ... Victoraş, sǎ te fereascǎ Domnul de rǎsplata noastrǎ (vine scadenţa...). Cu dispreţ, Radu Tinu – 24 XII ’94, Timişoara”.


Acum un an, am primit o scrisoare de la un cititor, în care mi-a fost indicatǎ o persoanǎ în faţa cǎreia Radu Tinu s-a lǎudat cǎ a împuşcat cel puţin şase “huligani”. N-am dat curs unei investigaţii deoarece, din punct de vedere juridic, nu existǎ nici o şansǎ.


Cǎ a împuşcat, cǎ n-a împuşcat, oricum a fost achitat!


Bomfaier -   Cotidianul   Timişoara,   23 iunie 1997  




25 iunie 1997


8 august 1997


5 septembrie 1997


12 septembrie 1997


6 octombrie 1997




Trei gloanţe-n cap

Sursa foto: Wikimedia Commons

La trei zile dupǎ apariţia articolului “Comandanţi obedienţi, politruci, ceişti” (publicat în ziua de 23 august), am primit un telefon şi mi s-a spus foarte tranşant “O sǎ-ţi bag trei gloanţe-n cap.” N-am apucat sǎ întreb de ce neapǎrat trei? Bǎrbatul de la capǎtul celǎlalt al firului a î nchis. A fost o voce baritonalǎ, plǎcutǎ, de fumǎtor cumpǎtat.


Cum din primǎvara lui 1992 n-am mai fost ameninţat în nici un fel, mǎrturisesc cǎ nu mi-a picat prea bine treaba cu poc! poc! poc! Mi-am pierdut antrenamentul la ameninţǎri şi mǎ tem cǎ n-o sǎ fiu nimerit aşa cum trebuie, aşa, ca sǎ trec instantaneu pe lumea cealaltǎ, unde, dupǎ câte se spune, o putem duce infinit mai bine, dat fiind faptul cǎ nu existǎ zbatere şi interese meschine pentru a obţine funcţii şi grade cât mai mari.


Vasǎzicǎ, celui care vrea sǎ îmi facǎ de petrecanie i se pare cǎ n-a tras destule catruşe împotriva demonstranţiilor din decembrie 1989 şi vrea sǎ adauge la realizǎrile de atunci încǎ un trofeu.


Nu doresc sǎ pozez în victimǎ (bǎrbaţii care se comportǎ astfel îmi repugnǎ) dar, pentru cǎ sunt şi eu un pic fatalist, ca tot românul, am sǎ zic: Sǎ fie cum va da Dumnezeu! Cǎci cascǎ antiglonţ n-am sǎ port.


O singurǎ sugestie îmi permit sǎ-i fac virtualului ţintaş: sǎ consume un singur cartuş. Sǎ nu facǎ risipǎ. Cartuşele s-au scumpit îngrozitor de mult. Ca toate cele...


Bomfaier - Cotidianul Timişoara, 1997




 
13 octombrie 1997
 
14 octombrie 1997


1998



19 ianuarie 1998



2 februarie 1998


2 februarie 1998


16 Februarie 1998



23 Februarie 1998



8 iunie 1998



3 august 1998


8 august 1998


Fereşte-ne, Doamne, de mitici!

În plin regim Constantinescu am avut câteva convorbiri telefonice cu un bucureştean, mare şef la Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor, numit Cristian Alexandrescu. L-am rugat sǎ rezolve problema unor drepturi cuvenite soţiei şi copiilor lui Ion Monoran, care mi-a fost prieten la cataramǎ şi cel mai drag coleg de la Societatea şi ziarul “Timişoara”.


Încǎ de la prima convorbire, bucureşteanul a fost al naibii de ţâfnos şi l-a luat pe “nu se poate” în braţe. În final, insistenţele mele l-au scos din sǎrite (nevricos, capsat, ca mai toţi miticii), drept pentru care i-am zis şi eu vreo douǎ şi i-am închis telefonul în nas (ceea ce nu obişnuiesc).


Pânǎ la urmǎ, s-a putut, datoritǎ lui Pompi Alǎmorean, om cu mult mai mult tact şi putere de convingere decât mine.


În decembrie 1999, bucureşteanul s-a autoinvitat la manifestǎrile organizate de Asociaţia Memorialul Revoluţiei, printre altele – un concert de binefacere la Opera noastrǎ. Marele şef Alexandrescu a pretins sǎ intre la acel concert pǎ d'a ficea, cum zice bǎnǎţanul (adica, pe gratis). Refuzându-i-se pretenţia, i s-a inflamat şi mai tare antipatia pe care o avea faţǎ de Traian Orban. Şi l-a aşteptat la cotiturǎ.

Cotitura i-a fost la îndemânǎ. Având motive strict birocratice şi o totalǎ lipsǎ de bunǎvoinţǎ, a început sǎ-l terorizeze, telefonic şi în scris. Ameninţarea repetatǎ cu “acţionarea în judecatǎ” a devenit realitate. Şi iatǎ-l pe Traian Orban în nu prea vesela ipostazǎ de inculpat (cum n-a mai fost pânǎ anul trecut, şi are şi el o vârstǎ, nu mai e demult june). Dar magistraţii de la Judecǎtoria Timişoara, cât şi cei de la Tribunalul Timiş, i-au dat câştig de cauzǎ acţionatului în judecatǎ, iar bucureşteanul necuviincios a înghiţit gǎluşca. O gǎluşcǎ împǎnatǎ cu scobitori. Nu ştiu cum o fi digerat-o.

 

În încheiere, stimaţi cititori, zic: fereşte-ne, Doamne, de mitici! Şi le transmit un scurt mesaj: cu cât ne vedem mai rar, cu atât mai bine. Inclusiv la concertele de binefacere! 


Bomfaier - Cotidianul Timişoara, 1999



Veşti aproape bune şi o idee specială

Sursa foto: Wikimedia Commons

Într-un ziar din Capitalǎ, am citit un reportaj de toatǎ frumuseţea. Un reportaj însoţit de câteva poze color. Pot spune cǎ mi-a îmbucurat ziua. Şi mie, şi prietenilor în anturajul cǎrora l-am savurat şi l-am comentat.

 

În sǎtucul Gura Arieşului, milostivit de Tatǎl Ceresc în locul unde se varsǎ Arieşul în Mureş, un tânǎr preot, pe nume Cosmin Gherasim, n-a gǎsit pic de înţelegere din partea primarului pedeserist pentru a repara pǎrǎginita bisericǎ din acel sǎtuc. Era pe vremea apogeului domniei lui Ion lliescu, înainte de alegerile din 1996. Tenace din cale-afarǎ, preotul Gherasim a reuşit cu greu, sǎ restaureze biserica. Dar, nemaiavând bani ca sǎ plǎteascǎ un pictor profesionist, s-a apucat el sǎ-i picteze interiorul. Strǎdania lui a durat vreo doi ani şi a izbutit sǎ termine, cu bine, lucrarea. Însǎ şi-a pus în practicǎ şi o idee specialǎ. Cu totul şi cu totul specialǎ, izvodind, cred, un unicat: “La Pogorârea în lad, unde se picteazǎ, de obicei, în fundul Iadului, diavolul încǎtuşat, pǎrintele Gherasim a zǎmislit ... 4 draci în lanţuri având chipurile liderilor PDSR: Ion Iliescu, Ovidiu Gherman, Adrian Nǎtase şi Nicolae Vǎcǎroiu”. Vǎ zic cu mâna pe inimǎ cǎ “liberul cugetǎtor” Ion lliescu este adorabil în transpunerea muralǎ fǎcutǎ de inspiratul preot.

 

La sfârşitul sǎptǎmânii viitoare, intenţionez sǎ-i fac o vizitǎ pǎrintelui Gherasim şi sǎ-i propun realizarea unui film de scurt metraj despre nemaipomenita lui ispravǎ. Meritǎ.

 

Cotidianul Timişoara, 22 iulie 2000





Ambiguităţi prezidenţiale

Lǎudabilǎ iniţiativa de a se fi ridicat un monument în amintirea celor 44 timişoreni ucişi în decembrie 1989 şi, apoi, prefǎcuţi în cenuşǎ la crematoriul din Bucureşti. Pentru oribilul gest fǎcut de slugoii dictatorului, acela de a arunca cenuşa martirilor noştri într-un canal de la marginea localitǎţii Popeşti-­Leordeni, cred cǎ nici o pedeapsǎ nu ar fi fost prea mare. Unii dintre ei s-au ales, însǎ, cu pedepse...modice, alţii au scǎpat de orice osândǎ.  Şi, pânǎ sǎ-i osândeascǎ Dumnezeu, îşi vǎd liniştiţi de traiul lor. Am scris “liniştiţi”,  fiindcǎ, precum atâţia şi atâţia alţi vinovaţi din decembrie ’89, n-au dat nici un semn cǎ-­i mustrǎ conştiinţa, n-am vǎzut pe nici unul dintre ei sǎ-şi exprime vreo pǎrere de rǎu.

 

Laudabilǎ iniţiativa, dar nu ştiu cum de s-a putut întâmpla sǎ nu fie anunţaţi, din timp, şi timişorenii care ar fi vrut sǎ fie prezenţi la un astfel de eveniment comemorativ.

 

Douǎ afirmaţii din alocuţiunea preşedintelui Emil Constantinescu, venit la dezvelirea monumentului, m-au pus pe gânduri: ”Marea problemǎ nu este de a afla adevǎrul, ci capacitatea noastrǎ de a ni-l asuma”,  “Adevǎrul este cunoscut în cele mai mici amanunte, dar nu este asumat”.

 

Ca unul care am fǎcut multe investigaţii şi am publicat zeci de articole despre ceea ce s-a întâmplat în acel decembrie, pot sǎ spun cǎ nu chiar puţine fapte ale celor care au condus represiunea şi ale unor zeloşi care au executat ordinele criminale au rǎmas, oficial, învǎluite într-un fum gros. Aşadar, înainte de a face asemenea afirmaţii, preşedintele ar fi trebuit sǎ mai treacǎ şi pe la Timişoara sǎ afle cǎ adevǎrul nu se cunoaşte pânǎ în cele mai mici amǎnunte. N-am înţeles deloc ce a vrut sǎ spunǎ despre “capacitatea noastrǎ de a ni-l asuma”, cu varianta “dar nu este asumat”.

 

A CUI CAPACITATE? CINE SǍ ŞI-L ASUME?

 

O sǎ încerc sǎ iau, telefonic, legǎtura cu preşedintele Emil Constantinescu. Poate voi reuşi sǎ limpezesc aceste ambiguitǎţi prezidenţiale.


Cotidianul Timişoara, August 2000



O ofensă adusă spiritului Timişoarei

Fin de cǎsǎtorie al generalului Iulian Vlad, Gheorghe Atudoroaie, nu ştim (încǎ) de ce a ales Timişoara, dar din momentul în care s-a instalat în oraşul nostru şi pânǎ când a ajuns sǎ fie cu gradul de locotenent colonel, adjunctul lui Traian Sima (şeful securitǎţii din Timiş), n-a trecut nici un cincinal. Cert este cǎ, chiar dacǎ dupǎ decembrie 1989, prin grija Mǎgureanului, a ajuns la Iaşi şef S.R.I. zonal şi apoi la Bucureşti, şef Diviziune Protecţie a S.R.I., cu locuinţa şi cu B.I. rǎmânând tot la Timişoara, dar şi cu familia. D-na mr. Atudoroaie lucreazǎ în prezent la centrul zonal P.C.T.F. din Timişoara.


Aşadar, putem concluziona cǎ securistul/S.R.I.-stul Gheorghe Atudoroaie este foarte ataşat de oraşul de pe Bega şi credem cǎ a acceptat funcţia de şef al Centrului Operativ Zonal Oradea pentru a fi mai aproape de casǎ. Unele surse ne-au informat cǎ motivul principal al preluǎrii acestei funcţii este acela de a fi şi mai aproape de Tokes Laszlo, cǎci, se zice, Gheorghe Atudoroaie este expertul nr. 1 în ceea ce priveşte activitatea şi conduita politicǎ a episcopului.


Având dupǎ cum se vede o formidabilǎ vocaţie de şef chiar şi în ultimele zile ale lui decembrie 1989, prin bunǎvoinţa gen. Gheorghe Popescu, lui Gheorghe Atudoroaie i s-a oferit funcţia de şef al inspectoratului M.I. Timiş şi a fost îmbrǎcat în uniforma de M.Ap.N., pe care a purtat-o însǎ numai pânǎ în 7 ianuarie 1990, când prin cerbicia unor procurori militari a fost nevoit sǎ o schimbe cu costumul vargat al penitenciarului de pe Popa Şapcǎ. Dupǎ ce a fost eliberat din închisoare, achitat şi para-achitat, deşi avea multǎ bǎtaie de cap pe la cele S.R.I-uri (de la Iaşi şi de la Bucureşti), venea destul de des în Timişoara, când în misiune, când fǎrǎ misiune, vrând sǎ dea mereu impresia cǎ are de rezolvat nişte probleme extrem de importante.


altǎ sursǎ ne-a relatat cǎ o datǎ, aflându-se S.R.I.-stul nostru în timp liber şi probabil fiind marcat de plictis, 

s-a gândit sǎ facǎ o faptǎ bunǎ. Astfel, a ajutat la introducerea telefonului mobil în celula lui Zaher Iscandarani, de care cetǎţeanul român de origine sirianǎ avea atâta nevoie. Rǎmâne ca organele în drept sǎ stabileascǎ dacǎ aceastǎ faptǎ bunǎ a fost...comisǎ sau nu.


Dar, pânǎ una alta, sǎ ne întoarcem la decembrie 1989. Citǎm din dosarul nr. 24 din 1991 al Curţii Supreme de Justitie-Secţia Militarǎ:


Generalul Macri Emil a relatat cǎ (...) lct. col. Atudoroaie Gheorghe a organizat culegerea de informaţii din obiectivele economice, precizând tot odatǎ cǎ nici unul dintre aceşti inculpaţi (se referǎ şi la Radu Tinu n.n) nu a ieşit înarmat în stradǎ şi nu a condus vreun act de reprimare, precum şi cǎ prin informaţiile obţinute cu contribuţia lor nu s-a urmǎrit un asemenea scop, ci numai aflarea iniţiatorilor şi conducǎtorilor demonstranţilor."


Edificator, nu? Trimiţându-şi subordonaţii în stradǎ, inclusiv pe maiorul Radu Tinu şi numai la obiectivele economice, iatǎ ce a rezultat încǎ din seara zilei de 16 decembrie 1989. Citǎm din:


Notǎ privind informaţiile şi activitǎţile desfǎşurate în noaptea de 16/17 decembrie 1989 de grupa operativǎ de comandǎ a Inspectoratului Judeţean Timiş:


     - ora 23:15 col. Popescu Ioan raporteazǎ lui Tudor Postelnicu cǎ au fost reţinute 16 persoane, alte 34   urmeazǎ sǎ fie aduse la sediul Miliţiei, iar 75 dintre participanţi au fost recunoscuţi de ofiţerii de securitate.

     - ora 00:35 lt. col. Bunoaica trimite în zonǎ pentru rezolvarea situaţiei un pluton cu câini.

     - ora 01:15 trupele de securitate au reţinut 20 de manifestanţi care urmeazǎ a fi duşi la Miliţie.

     - ora 01:50 Sima Traian îi raporteazǎ lui Iulian Vlad situaţia din zonǎ. Se solicitǎ comandantului batalionului de securitate ca în acţiunile sale sǎ reţinǎ cât mai multe persoane”.


Reţinerile, arestǎrile ilegale au continuat pânǎ dimineaţa. Cei care au fost arestaţi (unii fǎrǎ sǎ fi participat la demostraţii) îşi amintesc ce au pǎtimit. De la înjurǎturi birjare şi pânǎ la bǎtǎi crunte.


Gheorghe Atudoroaiei a fǎcut tot timpul pe niznaiul. El personal n-a arestat pe nimeni, de asemeni nici subordonaţii sǎi.


Cotidianul Timişoara



Supărarea domnului colonel Dumitru Dăescu

Ofuscat cǎ i s-a pomenit numele la ultima conferinţǎ de presǎ a Asociaţiei “Memorialul  Revoluţiei”, domnul colonel Dǎescu, încǎ şef al Statului Major de Protecţie Civilǎ Timiş, a fǎcut publicǎ o declaraţie durǎ: “Nu permit acestor persoane (...) sǎ-mi aducǎ injurii, sǎ mǎ lezeze în onoarea mea de militar. Dacǎ într-o sǎptǎmânǎ nu vor face o dezminţire clarǎ, îi voi chema în faţa instanţei.”

 

Lǎsând la o parte faptul ca n-a fost vorba de nici o injurie, o sǎ-i reamintim domnului colonel câteva din afirmaţiile pe care le-a fǎcut, la Spitalul Judeţean, în zilele lui decembrie 1989. Ne bazǎm pe un document semnat de 19 (nouǎsprezece) medici şi 13 (treisprezece) cadre medicale medii de la acest spital. Aceştia, conform demersului colectiv adresat Procuraturii Militare, l-au vǎzut şi l-au auzit pe sus numitul cum îşi exprima, indignat, pǎrerile despre “subminarea democraţiei şi puterii de stat”.

 

Citǎm:

 “În seara zilei de 19.12.1989 a sosit în secţia noastrǎ, adus de domnul Popenciu - şeful serviciul DS din spital - tovarǎşul Dǎescu, prezentat ca şeful Apǎrǎrii Civile a municipiului Timişoara, venit sǎ-l caute pe rǎnitul Buzatu Robert, împuşcat în seara zilei de 17.12.1989 (...), care este unul din capii mişcǎrii, şi mai era încǎ unul pe care l-am vǎzut deja cu capul în sus” (aşa  a specificat tovarǎşul Dǎescu n.n). Dupǎ care, tov. Dǎescu s-a apucat şi le-a ţinut medicilor şi asistentelor un discurs, din  care spicuim:


      A ajuns la timp la ELBA ca sǎ debranşeze sirena fabricii şi a împiedicat, astfel, un masacru, deoarece tovarǎşul Coman dǎduse ordin sǎ se tragǎ în plin;

      “Toate aceste manifestaţii şi acte de vandalism au fost provocate de elemente infiltrate din Ungaria şi din Vest, care au instigat huliganii şi simpatizanţii Bisericii Reformate la acte de vandalism în vederea subminǎrii democraţiei şi puterii de stat”;

    “Muncitorii au fost antrenaţi fǎrǎ voia lor în aceastǎ mişcare, iar studenţii participanţi au fost în numǎr mic, majoritari fiind cei de la Politehnicǎ, aceştia reprezentând pleava societǎţii”;

    În Calea Lipovei, a zis tov. Dǎescu, pentru “securitatea unitǎţii” s-a tras în plin -“Ştiţi cum cǎdeau? Ca spicele!”

     “Ce credeau, cǎ dacǎ aşeazǎ femeile şi copiii în faţǎ armata nu va trage?! Sau ce, glonţul va alege?!”.

    “Dar, fiţi liniştiţi, astǎzi nu o sǎ vǎ mai dǎm de lucru. Alaltǎieri a fost o greşealǎ şi din partea noastrǎ, o lipsǎ de organizare. Astǎzi veţi avea maximum 7”.

 

În finalul documentului, semnatarii se întreabǎ: “Oare poate un element pus la dispoziţia securitǎţii sǎ deţinǎ aceeaşi funcţie de şef al Apǎrǎrii Civile şi dupǎ  Revoluţie? (...) Putem avea oare încredere în conlucrarea cu acest  individ?” (Documentul este datat, cu ştampilǎ de la Direcţia Sanitarǎ a Judeţului Timiş, 25 ianuarie 1990).

 

Domnule colonel, dacǎ, cumva, n-aţi fost dumneavoastrǎ acel Dǎescu, vǎ rugǎm sǎ faceţi un mic efort şi sǎ ne demonstraţi acest lucru.


Cotidianul Timişoara



SOV

Iatǎ cǎ, dupǎ modelul americǎnesc, Sorin Ovidiu Vântu a devenit în presa noastrǎ "SOV" (ceea ce mie îmi aminteşte, grafic şi fonetic, de fatidicele SOVROMURI din anii '50, prin care  ruşii i-au vlǎguit pe români mai abitir decât turcii). 


Ce mi-a plǎcut în tot balamucul ǎsta ţesut în jurul unui om care se joacǎ cu milioanele de dolari precum cu nişte mingi de ping-pong, ce m-a amuzat cel mai mult a fost faţa alungitǎ a lui Tucǎ la sfârşitul emisiunii în care s-a cǎznit, fǎrǎ spor, sǎ-i înnoade picioarele, sǎ-l facǎ mat pe SOV. În ochi i se putea citi toatǎ amǎrǎciunea unui eşec, dupǎ ce, câţiva ani, a mers numai din victorie în victorie, motiv pentru care revista VIP l-a premiat. Într-un interviu din presa scrisǎ, Tucǎ a zis ca i-a fost tare greu cu SOV, începând cu preliminariile fǎcute pentru a-l aduce în emisiune ("A fost mai greu decât a-i aduce pe Rona Hartner şi pe Vadim faţǎ-n faţǎ"). Şi, ca sǎ-şi motiveze, probabil, nereuşita, afirma cǎ dintre toate show-urile lui de pânǎ acum acesta l-a obosit cel mai mult. Cicǎ, documentarea ar fi durat câteva sǎptǎmâni, iar materialul documentar are în jur de o mie de pagini. Aşadar, fǎrǎ sǎ ştie, SOV l-a pus serios la muncǎ pe bietul Tucǎ, sleindu-l de puteri. 


La tânǎra (şi foarte bogata în timpi de emisie) televiziune OTV (O, ce TV), Dan Diaconescu odihnit şi imperturbabil, a incercat şi, parţial, a reuşit sǎ-i tragǎ de limbǎ pe Adrian Iorgulescu (liderul UFD) şi pe senatorul PNL (fost PD) Radu F. Alexandru. Tot în legǎturǎ cu tornada stârnitǎ de SOV. Dupǎ ce a eschivat ce a eschivat, ufedistul a precizat suma cu care energicul SOV a finanţat UFD în ultima campanie electoralǎ: 100 de milioane de leuţi (sumǎ publicatǎ şi în Monitorul Oficial). Sumǎ modestǎ, zic eu, pentru cineva care a susţinut în faţa naţiunii (adicǎ, la show-ul lui Tucǎ) ca e, trup şi suflet, de dreapta. 


Ce-mi displace în toatǎ povestea asta care se umflǎ tot mai mult e cǎ SOV l-a eclipsat complet pe fermecǎtorul primar general al Capitalei. Cred ca ar fi cazul ca fostul vaporean sǎ spulbere eclipsa şi sǎ iasǎ cu ceva tare pe piaţǎ. E nevoie şi de un alt spectacol. Ce naiba, toatǎ ziua bunǎ ziua numai SOV şi iarǎ SOV!


Bomfaier - Ziarul Timişoara, 16 februarie 2002



O sărbătoare

Sursa foto: Wikimedia Commons

Sâmbatǎ dupǎ-amiaza. Universitatea de Vest, Aula Magna. Cu mai bine de jumǎtate de orǎ înainte de cea anunţatǎ pe afişe, aproape toate locurile sunt ocupate. La fǎrǎ 5, Aula Magna se umple pânǎ la refuz. Majoritatea celor prezenţi - tineri şi foarte tineri. Majoritate...zdrobitoare. Majoritate încurajatoare. Mǎ gândesc la babacii care tot repetǎ, stereotip, cǎ pe “tinerii din ziua de azi” nu-i intereseazǎ nimic, nimic serios. Pe pârtia dintre scaune n-ai loc sǎ arunci un ac. Se stǎ în picioare, pe trei, patru rânduri, pe lângǎ pereţi şi în fundul sǎlii. În stânga şi în dreapta “scenei”, înghesuiţi, cei care au venit în ultimele minute, cu gândul cǎ vor fi locuri destule, fiindcǎ timişorenii nu vor da navalǎ, sambǎta dupǎ-amiaza, la o lansare de carte. Eroare, de trei ori eroare! 


Apare Horia Roman Patapievici însoţit de Mircea Mihǎieş. Tinerii şi mai puţin tinerii aplaudǎ insistent. Pe faţa lui Patapievici se poate citi un fel de uimire amestecatǎ cu satisfacţie. Pentru ca e atât de multǎ lume în Aula Magna. Atât de mulţi  tineri. La lansarea cǎrţii sale “Omul recent” (apǎrutǎ, de curând, la Humanitas). Mircea Mihǎieş cuvânteazǎ scurt. Ca şi noi, cei din salǎ, e convins cǎ autorul cǎrţii nu are nevoie de prezentare. Nici de osanale. La lunga masǎ a prezidiului nu existǎ prezidiu. Bunǎ idee. Când faci prezidiu la o asemenea întâlnire, cei ce-l compun se simt datori sǎ cuvânteze. De obicei, unii dintre ei, ca sǎ arate cât de deştepţi sunt, nu mai ştiu când sǎ se opreascǎ.


Începe sǎ vorbeascǎ Patapievici. Se scuzǎ cǎ are o voce nu prea frumos sunǎtoare. În plus, instalaţia de sunet e de toatǎ jena, are volum pentru, eventual, o salǎ de seminar. Sutele de tineri şi mai puţini tineri ciulesc cât pot urechile. Patapievici spune câte ceva despre “Omul recent”, apoi ni-i descrie pe cei trei oameni care au contribuit, decisiv, la formarea lui filosoficǎ şi spiritualǎ: doctorul în filosofie Alexandru Dragomir, pǎrintele cǎlugǎr Andrei Scrima şi artistul plastic Horea Bernea. Personalitǎţi de mare anvergurǎ intelectualǎ, neîncadrabile în tiparele propovǎduite de diverşi teoreticieni şi exegeţi prizonieri ai unor academisme scofâlcite. Un vorbitor curant. În mai puţin de o orǎ, am fǎcut o curǎ de limpezime în exprimare, de idei incitante, de bun-simţ şi, nu în ultimul rând, de umor subtil. 


O banalǎ dupǎ-amiazǎ de sâmbǎtǎ a devenit, pentru noi, cei prezenţi în Aula Magna, o sǎrbǎtoare a minţii. Şi nu numai a minţii...


Editorial - Ziarul Timişoara, 5 martie 2002