Iosif Costinaş
Vorbeşte-un om, nu latră-un cîine!

Pamflete, schiţe, povestiri



Dimineaţa devreme

Sursa foto: Wikimedia Commons

- Iar a început ǎla concertu'...

Din baia de deasupra se auzea, cînd mai tare cînd mai încet, o tuse de fumǎtor împǎtimit.

- "Mǎrǎşeşti" fǎrǎ filtru sau chiar "Naţionale". Luminatorul amplifica tusea ca un tub de orgǎ.

Vecinii, în timp ce-şi fǎceau toaleta de dimineaţǎ, aveau astfel asigurat fondul sonor. La început credeau cǎ pe cel de la ultimul etaj - tuşitorul - n-o sǎ-l ţinǎ cine ştie cît plǎmînii. Dar el subzista fǎrǎ pic de ameliorare de peste doi ani. Tuşea zilnic, cu precizie de cronometru, între şase şi şase şi un sfert. Chiar şi duminica.

- Cum dracu' se spalǎ pe dinţi?!...Sau nu-i pasǎ de spǎlat? Stǎ în baie şi cohǎie, fir-ar el sǎ fie!

Dupǎ beţia prelungitǎ din ajun, pe d-l Mortoiu îl durea straşnic capul şi îşi simţea stomacul coclit, iar tusea şi horcǎitul celui de sus îi zgîria creierii. D-l Mortoiu, persoanǎ civilizatǎ de altfel, îşi pierdu dintr-odatǎ rǎbdarea şi scoţînd capul pe micul geam de aerisire al bǎii, strigǎ:

- Halo, halo! Ce faci, dom'le?!

Luminatorul amplificǎ mult glasul d-lui Mortoiu dîndu-i rezonanţǎ înfricoşǎtoare. Toţi vecinii care se aflau în acel moment în baie ciulirǎ urechile. Dupǎ cîteva secunde de linişte, de la trei, se auzi un glas hîrşîit:

- Ce sǎ fac, tuşesc...


22 iulie 1980




Discuţie

Foto: Scott Edelman, 1986

Plouǎ mǎrunt peste coadǎ. Coadǎ la carne.

De patruzeci de persoane plus 3 minori. Lumea aşteaptǎ în tǎcere sǎ ajungǎ la organe şi picioare de porc. În schimb, organele locale aşteptau vremea bunǎ.

- De aici încolo nu mai servim! spune mǎcelarul-şef, arǎtînd undeva peste primele zece persoane. Coada freamǎtǎ uşor.

- Nu mai aveţi organe?...se intereseazǎ îngrijoratǎ mama unuia dintre minori.

- Pentru astǎzi gata, sîntem şi noi oameni. Mîine dimineaţǎ vǎ aşteptǎm la prima orǎ! o informeazǎ destul de politicos mǎcelarul-şef.

- Mîine dimineaţǎ suntem la muncǎ, se auzi un glas de bǎrbat.

- Atunci veniţi poimîine, organe au fost, sînt şi vor fi!


23 iulie 1980




Un îngrozitor accident feroviar

Foto: George Shuklin

Azi dimineaţǎ în jurul orei cinci, expresul

Variaş -Timişoara, pus de curînd în circulaţie pentru tineretul nevetist din zonǎ, a ajuns, nu se ştie cum, faţǎ în faţǎ cu o drezinǎ de mînǎ, încǎrcatǎ pînǎ la refuz cu turişti din Republica Federalǎ a Germaniei, dornici sǎ admire rǎsǎritul soarelui pe ruta respectivǎ.


- Cînd am vǎzut cǎ apare drezina la o curbǎ, a declarat mecanicul Ion Cioatǎ, nu-mi închipuiam cǎ sînt turişti din R.F.G. Şi mai ales, aşa de capul lor, fǎrǎ nici un ghid sau un ceferist de-al nostru.

- Care a fost prima dumneavoastrǎ reacţie? l-am întrebat pe martorul ocular Ion Cioatǎ.

- Asta vǎ rog sǎ nu notaţi, mi-a spus el stînjenit. Dîndu-mi seama cǎ este o gravǎ încǎlcare a regulilor de circulaţie româneşti, pe apǎ, pe uscat şi în aer, am strigat prin porta-voce “Halt! Halt, nemţilor, cǎ vǎ fac terci şi n-avem chef sǎ vǎ plǎteascǎ statul nostru socialist în valutǎ vest!” La asta am mai adǎugat şi cîţiva dumnezei şi cristoşi, dar ei n-au înţeles la ce m-am referit. Ştiţi, uneori este cam greu sǎ te abţii în situaţii de-astea...Şi strǎinii de pe drezinǎ ce au fǎcut?...

- Adicǎ?

- Adicǎ n-au fost în stare sǎ frîneze, de speriaţi ce erau probabil, şi nici eu n-am frînat.

- De ce?

- Cine este în neregulǎ trebuie sǎ frîneze primul, aşa scrie în regulamentul de uz intern.

- În orice situaţie?

- Fǎrǎ excepţie. Pentru mine, ca de alfel pentru orice bun ceferist şi bun român, regulamentul este sfînt. Aici, în ochii mecanicului Ion Cioatǎ au pîlpîit scurt dar vizibil luminiţele patriotismului autentic.

- A mai apucat sǎ zicǎ careva ceva înainte de a intra sub roţile locomotivei dumneavoastre Diesel-electric?

- Unul dintre ei, roşcat şi bǎrbos, a încercat pînǎ în ultimul moment sǎ fotografieze întîlnirea, vreau sǎ spun ciocnirea. Ăsta, cînd i-a zburat aparatul din mînǎ a zis “O, main Gott” care pe româneşte înseamnǎ “fereascǎ Dumnezeu de aşa ceva“...

- Cîţi refegişti se aflau pe drezinǎ?

- Cînd veneau spre mine, şi eu cu toatǎ viteza spre ei, nu mi-a trecut prin cap sǎ-i numǎr, iar dupǎ aceea n-am mai prea avut ce numǎra...

- De fapt, acum ce mai conteazǎ dacǎ au fost zece ori doisprezece...


Cu aceste cuvinte am încheiat scurta discuţie cu mecanicul de locomotivǎ Diesel-electric Ion I. Cioatǎ, care, în pofida groaznicului accident feroviar, nu şi-a fǎcut decît datoria.


Amǎnunte în numǎrul de mîine al ziarului nostru.

18 august 1980




Cibezării

Trǎiau din ce le dǎdea Dumnezeu şi ce le cǎdea în mînǎ. Adicǎ furau. Mai ales lemne, ţǎpligi din platformele cu cai, care transportau ţǎpligile de la garǎ la depozit. Veneau tiptil în spatele platformei şi înhǎţau o ţǎpligǎ şi cu ea în braţe dispǎreau în vreun gang. Uneori cǎruţaşul, prinzînd de veste, se ridica în picioare şi, fǎrǎ sǎ opreascǎ, încerca sǎ-i ajungǎ cu biciul. Din cînd în cînd, mai sǎrea cîte unul de pe caprǎ şi atunci cibezǎrul lǎsa ţǎpliga jos şi o lua la fugǎ cît îl ţineau picioarele. Lemnele furate le dǎdeau în casele din jurul pieţei pentru mîncare sau cîţiva lei.


1980




La o conductă

A fost o zi fierbinte. O fierbînţealǎ în aer şi în suflete. N-a putut sǎ înţeleagǎ cum de a plesnit conducta tocmai acolo unde nu se aştepta nimeni. Ţiţeiul se scurgea gîlgîind. Oamenii alergau de colo-colo prin bǎltoaca vîscoasǎ, transpiraţi şi neputincioşi. I-a venit întîi ideea cu leucoplastul. Toatǎ suflarea a fost de acord. O idee nouǎ, originalǎ ce meritǎ încercatǎ ca orice premierǎ mondialǎ. Din pǎcate însǎ, leucoplastul nu a rezistat, întrucît în reacţie cu ţiţeiul s-a desprins imediat - un ţiţei foarte activ, de calitate deci.

Fǎrǎ sǎ se descurajeze, i-a venit pe loc o altǎ idee: “izolirbanda”, pornind de la ideea cǎ este rea conducǎtoare de electricitate şi astfel se evitǎ pericolul unei explozii, însǎ izolirbanda nu se lipea nicicum. Era uzatǎ moral.


În faţa acestui eşec i-a mai venit, totuşi, o idee: spatele, spinarea, dupǎ frumosul şi bǎrbǎtescul exemplu oferit în materie de diguri şi spǎrturi de cǎtre locuitorii ţǎrilor de jos (Belgia, Olanda şi Luxemburg). Oamenii au sǎrit toţi ca unul sǎ ţinǎ spatele. Avea de-a face cu o echipǎ receptivǎ la idei eroice. Dar el le-a declarat cǎ nu acceptǎ alt sacrificiu decît al lui personal. Ceilalţi au protestat atunci respectuos. Dupǎ vreo orǎ, cînd ultimele proteste s-au stins de la sine, el s-a lipit cu spinarea de spǎrturǎ. Cu spinarea goalǎ pentru cǎ întîi s-a dezbrǎcat pînǎ la brîu. “Pǎcat de pantaloni şi de pantofi” şi-a zis, simţind pentru un moment ca este gata-gata sǎ cedeze. Dar, spre bucuria tuturor, n-a cedat.


21 august 1980, ora 15:30





Cultura de soia

Sursa foto: Wikimedia Commons

În ultimul deceniu, pe plan naţional şi chiar mondial, una dintre cele mai îndrǎgite şi rǎspîndite legume este fasolea soia, care, aşa dupǎ cum se ştie, are o multi-milenarǎ origine asiaticǎ. Nu mai departe, în evul mediu timpuriu, cînd în cele mai multe ţǎri ale Europei se trǎia aproape în exclusivitate cu friptura de bou la proţap, împǎratul chinez Tai-so-ia (de unde şi numele legumei în discuţie) a emis un ordin pentru întreaga Chinǎ - inclusiv Tai-Wan-ul, prin care toţi supuşii maturi au fost obligaţi sǎ introducǎ în meniul lor zilnic cel puţin o fierturǎ din soia. S-au realizat astfel importante economii de orez, surplusul obţinut fiind livrat tuturor mǎnǎstirilor iezuite din lumea atunci cunoscutǎ.


1980




Strada Stelelor 144

Sfîrşit de septembrie. Zile însorite, prevestitoare de toamnǎ lungǎ, aurie. În fiecare searǎ, în curte se fierbe sfecla, se face sirop, pe care oamenii îl folosesc în loc de zahǎr. Miros înţepǎtor, dulceag, fum.

Locatarii, asociaţi cîte doi, trei, stau în jurul cazanului pînǎ noaptea tîrziu, amestecînd pe rînd, cu o coadǎ de mǎturǎ, fiertura vîscoasǎ.

Ella telefonista. Alexandru. Bǎtrîna Puia. Cîrlig, plutonierul de pompieri. Isaac Ghion, fost ceasornicar. Ponta Gavrilǎ, zis Micu. Oscar Bîrloiu, fost proprietar de papetǎrie (Cǎlimara de aur). Mark Desideriu, pictor de firme şi zugrav. Zisu Benone, acar la calea feratǎ. Iova, cǎruţaş. Ignat Olimpiu, tocilar. Luţu, student la medicinǎ. Olga nebuna. Kolea, capitan (din cele ce se povesteşte).


1980




Povestea lui Kolea Căpitanul

Sursa foto: Wikimedia Commons


Într-o dimineaţǎ ies la closet şi vǎd poarta deschisǎ, datǎ de pereţi. Nici n-am apucat sǎ merg sǎ vǎd ce-i, cînd intrǎ în gang un ofiţer rus cu vreo cinci, şase cǎtane dupǎ el şi la urmǎ un civil. Ofiţerul, cǎpitan, zîmbeşte şi spune tare “Bon jour “. Civilul mǎ întreabǎ unde-i locuinţa liberǎ. "Sǎ chem proprietarul", zic, dar Alexandru, auzind cǎ s-a umblat la poartǎ, iese în cǎmaşǎ şi izmene.


- Dumnealui, spune civilul arǎtînd spre cǎpitan, va locui aici, aduceţi cheia. Alexandru tace şi se holbeazǎ la ruşi, apoi se duce dupǎ cheie. Locuinţa liberǎ era chiar asta, unde sta Iova, lîngǎ mine. Alexandru vine pas-alergǎtor cu cheia, descuie şi cǎpitanul cu civilul intrǎ.



1980






Gest antropolog

În bufetul “Dezrobirea” atmosfera era din ce în ce mai încinsǎ. Sîmbǎta seara, de obicei, bufetul se umplea pînǎ la refuz şi, pentru cineva neobişnuit, hǎrmǎlaia, fumul de ţigarǎ şi mirosul trupurilor înfierbîntate puteau deveni în scurt timp insuportabile. Clienţii vorbeau tare, cîntau, urlau, înghesuiţi în jurul meselor metalice înalte, toţi în picioare dar simţindu-se cît se poate de bine, sau în aparenţǎ cît se poate de bine, liberi şi fericiţi. Locotenentul de artilerie Ciucurel intrǎ pentru prima datǎ în bufetul “Dezrobirea” şi lipsa de curǎţenie, aglomeraţia şi vacarmul de acolo îi produse o impresie cît se poate de proastǎ. Avusese o zi grea şi inspecţie - cîţiva ofiţeri superiori din capitalǎ - şi, fǎrǎ sǎ fie cine ştie ce mare bǎutor, simţi nevoia unui pahar de alcool. Gǎsi un colţ de masǎ între doi tractorişti tineri, care, dupǎ felul vehement în care conversau, credeai cǎ sînt gata-gata sǎ se ia de gît.

- Mǎ, taci!...

- Nu tac, mǎ...


1980



La fishing

Sursa foto: Wikimedia Commons

- Vǎ place fish-ul?

- Of desigur…

- Dar designul?

- Of fishing…

- Toţi designerii folosesc fish-ul în oil?

- Not chiar toţi. Unii consumǎ şi spinach în tomate…

Discuţia continuǎ pe tema: care peşte este mai bogat în fosfor, cel oceanic sau cel de apǎ dulce.

- Dar e adevǎrat cǎ fosforul poate fi folosit şi ca purgativ?

- Depinde de organist.

- Bine cǎ mi-aţi amintit... Am auzit cǎ existǎ organişti fosforescenţi.

- Of desigur, însǎ foarte rar. Din ce în ce mai rar.

- Very well, very salcîm!

- De ce nu very ochiul boului?

- Este demodat.

- Dar fishingul nu este cam demodat?

- Încǎ nu de tot.

- În acest caz, deviza noastrǎ sǎ fie "cît mai mult fishing în zori de zi".

- Sau mai bine "Nici un organist fǎrǎ fosfor în organism."

- All right!

- Da, fosforul ajutǎ la fishing şi la design şi la remenber...

- Remember...

Se aşternu o tǎcere lungǎ şi jenantǎ. Remember ce? Asta era întrebarea.

- Remember bossa-nova, şopti cu timiditate cineva din spate.

- Ba pe mǎ-ta, habar n-ai ce-i aia fishing, cu ce se mǎnîncǎ!


1980




Experiment

“Gîsca este o pasǎre domesticǎ care trǎieşte la şes”

(din rǎspunsul unui elev de clasa a II-a)

Sursa foto: Wikimedia Commons

Oamenii cîmpiei respirǎ, cu folos, aerul tare de munte. Altitudinea îi face mai activi, mai cu fantezie, mai hotǎrîţi sǎ îndrepte lucrurile la ei în pustǎ. În mintea oamenilor cîmpiei, deveniţi montagnarzi, s-a nǎscut, astfel, ideea crescǎtoriei alpine de gîşte.


Oamenii cîmpiei au constatat, însǎ, cǎ zonele montane cu lacuri sînt inaccesibile furgoanelor frigorifice. Dar, ambiţioşi şi mîndri de ideile lor, au ales un munte traversat de o şosea modernǎ, însǎ fǎrǎ lacuri sau izvoare. Oamenii cîmpiei, care nu ştiu ce înseamnǎ renunţarea, au urcat pe acel munte o mie de gîşte, o sutǎ de gînsaci şi au început sǎ care apa cu cisternele. Din cauza aerului tare, ozonat, gîştele, acomodate perfect, aveau o formidabilǎ poftǎ de mîncare, iar apa din bazinele special amenajate dispǎrea ca prin farmec. Oamenii cîmpiei, rǎspunzǎtori de crescǎtorie, cǎrau, necontenit, apa şi grǎunţele: şoferii cǎdeau din picioare de obosealǎ, uitîndu-se chiorîş la nevinovatele pǎsǎri domestice, sǎnǎtoase, curate şi mereu flǎmînde.


Gîştele crescurǎ în dimensiuni vǎzînd cu ochii, ajungînd, în scurt timp, nişte exemplare uriaşe, unice-n lume. Au fost chemaţi avicultori din multe ţǎri. În faţa gîştelor uriaşe, strǎinii, şocaţi, se bîlbîiau jalnic, iar translatorii îşi frîngeau neputincioşi mîinile. Cînd invitaţii, spre bucuria tuturor, redevenirǎ coerenţi, a fost aprins un mare foc al victoriei şi, cu cinci gîşte puse la frigare, se giftuirǎ pînǎ la uitare de sine, avicultorii înfrǎţiţi. În cuvinte bine alese, oaspeţii au declarat, fǎrǎ excepţie, experimentul montan demn de invidiat şi de urmat: gîştele uriaşe au fost mǎsurate, cîntǎrite, pozate şi filmate; cîteva dintre ele au fost expediate în Noua Zeelandǎ, ţara cu munţi falnici, unde gîsca este consideratǎ pasǎre sacrǎ. Dupǎ sǎrbǎtoarea care a durat trei zile şi trei nopţi, oamenii cîmpiei, rǎspunzǎtori de crescǎtorie, îmbǎtaţi de rǎsunǎtorul succes, cǎrau mai zelos apa şi grǎunţele. Gîştele se simţeau excelent, gîgîiau în surdinǎ, însǎ nu ouau. Din lipsǎ de ouǎ, entuziasmul crescǎtorilor începu sǎ pǎleascǎ. Oamenii cîmpiei speraserǎ enorm în producţie.


Veni o iarnǎ grea, apoi o varǎ secetoasǎ. Apa şi grǎunţele din împrejurimile muntelui erau pe terminate, iar toate cuibarele goale. Mereu goale. Oamenii cîmpiei, rǎspunzǎtori de crescǎtorie, descurajaţi cum n-a mai fost neam de neamul lor, ghilotinarǎ gîştele uriaşe şi neouǎtoare şi le vîndurǎ, congelate, în strǎinǎtate.


Oamenii cîmpiei, rǎspunzǎtori de fosta crescǎtorie alpinǎ, jurarǎ sǎ nu mai urce niciodatǎ muntele blestemat, apoi, fiindcǎ nu ştiau ce înseamnǎ resemnarea, hotǎrîrǎ sǎ înfiinţeze, la şes, un incubator de vulturi pleşuvi, rǎpitoare cerute de toate grǎdinile zoologice din lume.


1980



Primăvara unui reacţionar

Om la locul lui, discret şi binevoitor, domnul Oscar Bîrloiu nu deranja pe nimeni cu vorba sau cu fapta. Dimpotrivă, atunci cînd i se ivea prilejul, se străduia să aplaneze cît de cît desele conflicte stîrnite din te miri ce între numeroşii săi vecini, gata mereu să se ia la harţă. Dădea fără zgîrcenie sfaturi folositore oricui avea nevoie de ele, iar bunul său renume a străbătut de la un capăt la altul nu prea liniştita stradă a Stelelor, vestită în tot oraşul datorită unei pleiade de bătăuşi de prima mînă, născuţi şi crescuţi acolo, patrioţi locali prin excelenţă.

În casa cu numărul 144 – construcţie sărăcăcioasă, scundă, în formă de U, avînd deoparte şi de alta a curţii mici locuinţe, toate cu ferestrele spre interior – îşi duceau traiul, împreună cu familiile lor, fel de fel de oameni, de la căruţaşi pînă la plutonieri majori de pompieri, amestecătură pestriţă, nestatornică, fără cine ştie ce pretenţii de la viaţă.

Domnul Oscar Bîrloiu a ajuns pe strada Stelelor la scurt timp după ce, din proprietar al papetăriei “Călimara de aur” s-a trezit, ca după un vis urît, persoană fără ocupaţie. Foarte mîhnit şi neînţelegînd prea bine ce se întîmplă, a hotărît atunci să aştepte, gîndindu-se că la vîrsta lui (împlinise 60 de ani) era prea tîrziu şi poate nedemn să-şi ia o slujbă oarecare, în speranţa că lucrurile vor reveni la vechea matcă şi că el, ca şi alţii ca el, vor fi repuşi negreşit în drepturi. Reuşise să salveze totuşi o parte din marfă, mai ales rechizite şcolare de cea mai bună calitate, pe care acum le plasa, la preţuri modeste prin cunoscuţi sau prieteni. Cîteodată vindea în piaţa de vechituri haine şi încălţăminte, fie ale lui, fie rămase de la răposata nevastă-sa. Aşa reuşea s-o scoată cumva la capăt: cumpătat, economisind fiecare bănuţ. Neavînd copii, înainte dusese o viaţă liniştită, lipsită de griji prea mari. Papetăria, singura din cartier, mergea bine. Lucra cu furnizori de încredere şi primea marfă garantată, de import. În oraş mai avea doar o singură rudă, un fel de nepoată, săracă, văduvă de război, care venea o dată pe săptămînă şi-i făcea menajul.


Pentru cine nu-i cunoştea gîndurile, părea un resemnat, un “fost” inofensiv, neglijabil, ce nu mai aştepta nimic de la nimeni. Dar domnului Bîrloiu îi era cu neputinţă să se împace cu schimbarea vremurilor, avînd mereu impresia că a trecut printr-un accident al istoriei, anomalie vremelnică, lipsită de temei şi de viitor. Iată de ce stătea el de cîţiva ani buni în aşteptare şi, fiind posesorul unui aparat de radio “Telefunken” – unicul din casă – asculta cu evlavie, noapte de noapte, “Vocea Americii”. Pe atunci, asemenea preferinţă ar fi putut să-l coste foarte scump pe domnul Bîrloiu, precum i-a costat pe destui ascultători consecvenţi sau ocazionali. Însă el, prevăzător, a eliminat de la bun început ştiuta primejdie, mutîndu-şi de fiecare dată “Telefunken”-ul, seara tîrziu, într-un dulap mare, căptuşit cu postav, unde mai ţinea de formă cîteva haine vechi. Aşezat pe un scăunel, închidea bine uşile dulapului şi asculta. Respira anevoie, dar respira, printr-un tub subţire de cauciuc, aşa cum citise cîndva în “Realitatea ilustrată” despre vestitul bandit Terente, cel care, încolţit de jandarmi, se lăsă sub apă cu o trestie în gură. Astfel, prin pereţii camerei sale n-au răzbătut niciodată glasurile pline de patos româno-american ale zeloşilor crainici de peste ocean. Audiţiile acestea nocturne nu erau, desigur, prea comode pentru un bărbat corpolent şi cu reumatism la amîndoi genunchii. Atunci cînd simţea că nu mai poate, domnul Bîrloiu oprea aparatul şi ieşea să se mai dezmorţească, făcînd scurte plimbări în jurul mesei. Credea tot ce auzea şi, uneori, îl apucau transpiraţiile de bucurie sau de revoltă. Speranţele lui, hrănite pe calea undelor, rămîneau neofilite. Nu descuraja, nu dispera. Avea încredere neţărmurită în Occident.


După cum trăia omul acesta, după ce asculta şi nădăjduia el, nu putea fi decît un reacţionar sută la sută. Spre marele lui noroc, nedepistat, deşi campania de stîrpire a reacţiunii era în toi, cu rezultate mulţumitoare. Ştiind ce riscă, reacţionarul Oscar Bîrloiu comenta cele auzite doar cu cîţiva prieteni, şi ei “foşti”, cu care organiza în fiecare duminică, pe sume derizorii, lungi partide de rummy. Întrerupeau din cînd în cînd jocul şi îşi aduceau aminte, nostalgici, de vremurile bune de altă dată, dinainte de război, atunci cînd erau tineri şi plini de iniţiative personale în negoţ. Idilizînd tot ce-a fost, prin comparaţie, pezentul li se părea întunecat şi ostil. Doreau din suflet schimbarea regimului. Domnul Bîrloiu, cel mai la curent cu politica internaţională, se lansa în ample speculaţii, argumentînd înfocat întoarcerea vechilor rosturi. Se întîmpla însă ca unul dintre parteneri, aflat în pasă neagră, să pună la îndoială cîte ceva din spusele lui. Şi atunci domnul Bîrloiu, în culmea elocinţei, arunca pe tapet argumentul suprem: un calcul original, cu variante, al potenţialului militar mondial şi, invariabil, concluzia că “la primăvară începe”. Credea în primavară mai mult decît în oricare anotimp. Redeşteptarea naturii, spunea el, te îndeamnă la gingaşii, la giumbuşlucuri, dar şi la operaţiuni militare de mare anvengură. Amicii lui îl priveau tăcuţi cît de avîntat perorează şi nu îndrăznea nici unul să-i aducă aminte că trecuseră, vai, cîteva primăveri frumoase şi că nimic nu s-a clintit, nimic şi nimeni.


Acasă, îşi făcuse o regulă: chiar şi atunci cînd careva dintre vecini se încumeta să pună ţara la cale şi-i cerea părerea, domnul Bîrloiu evita cu mult tact orice afirmaţie care ar fi putut da naştere unor răstălmăciri periculoase. Juca, destul de convingător rolul individului neiteresat şi nepriceput în politică. Cîştigase, cu toate acestea, încet, încet, printre locatari doi oameni de încredere. Doi reacţionari recrutaţi de el, cum s-ar putea spune. Primul, un evreu bătrîn, fost ceasornicar, pe nume Isaac Ghion, iar celălalt, proprietarul unui atelier de tocilărie încă nenaţionalizat, tată a cinci copii şi cu nevastă bolnavicioasă. Cu aceştia, din cînd în cînd, feriţi de ochi indiscreţi, avea discuţii despe felul cum se va întoarce roata, cum va fi ea urnită la început de primăvară de americani şi aliaţii lor şi cum va fi iarăşi lumea lume.


Aşa treceau zilele şi primăverile domnul Oscar Bîrloiu pînă cînd, după un an secetos, veni o iarnă grea cum nu mai fusese de multă vreme în acel binecuvîntat colţ de ţară cu climă blîndă şi pămînt roditor.

Dintre triumvirii de pe strada Stelelor 144, numai tocilarul primi o mică raţie de combustibil. Fostul proprietar al “Călimării de aur” înfrunta urgia cu o lampă de gătit cu petrol, iar bătrînul Isaac Ghion îşi punea nădejdea în două pilote cu puf de gîscă, păstrate la loc sigur pentru zile negre. Luptînd din greu cu gerul şi cu nămeţii, oamenii oraşului încercau zi şi noapte să găsească ceva de băgat pe foc. Pe strada Stelelor începură să dispară gardurile de lemn şi să se împuţineze teii şi salcîmii. Cei trei reacţionari nedepistaţi, în pofida vitregiei naturii, îşi continuau activitatea de grup în locuinţa domnului Bîrloiu. Încotoşmănaţi în pături, beau ceai vag îndulcit cu sirop de sfeclă, cleveteau şi se gîndeau de o mie de ori mai mult la primăvară. Într-o zi, înaintea sărbătorilor, domnul Oscar Bîrloiu s-a dus la baia de aburi. După cîteva ore de desfătare - aburi umezi, aburi uscaţi, hidroterapie, masaj, pedichiură - s-a întors acasă pe un ger de - 20 de grade şi s-a băgat în patul rece. În scurt timp căldura acumulată la baia de aburi era doar o dulce şi îndepărtată amintire. A înfierbîntat două cărămizi pe lampa de petrol şi cu ele învelite în cîrpe s-a vîrît din nou sub plapumă, clănţănind din dinţi şi blestemîndu-şi soarta lui de “fost”. 


Seara, în dulap, aratat pentru prima oară audiţia din cauza frisoanelor. Începu să-l chinuiască gîndul că, dacă îl lasă puterile, nimeni nu va şti de el. După ce, anevoie, şi-a făcut un ceai de tei, îşi spunea, îmbărbătîndu-se că poate nu-i decît o răceală banală, trecătoare, şi că de acum încolo trebuie să aibe mai multă grijă de el. Se simţea, ca niciodată, bătrîn. Bătrîn şi nespus de singur. Apoi, toată noaptea i-a fost rău şi spre dimineaţă nu mai era în stare să se dea jos din pat.


A doua zi, Isaac Ghion şi tocilarul, forţînd uşa, îl găsiră stors de vlagă, fără cunoştinţă, mai mult mort decît viu. Au încercat să-l oblojească cum se pricepeau şi unul dintre vecini a făcut focul în cameră cu lemne şi cărbuni de la el. Cînd au chemat un doctor, nu mai avea rost să fie dus la spital: ceasurile domnului Oscar Bîrloiu erau numărate. Bătrînul Isaac Ghion şi tocilarul rămaseră cu el pînă tîrziu în noapte, cînd viscolul de afară îşi arăta parcă neostoita ură pentru oameni şi pentru toate vieţuitoarele pămîntului şi cînd muribundul, deschizînd ochii sticloşi de febră şi de sfîrşeală, îşi mişcă buzele într-o neputincioasă strădanie de a spune. Aplecaţi deasupra lui, cei doi auziră, abea desluşit, ca o şoaptă venită de departe, doar un singur cuvînt, cuvîntul ce însemna anotimpul mult aşteptat. După aceea, sufletul celui care a fost domnul Oscar Bîrloiu, scăpat din bicisnicul trup, învins de boală şi supus schimbării vremurilor, începu să plutească prin viscol, poate spre alte sfere, acolo unde nu există acţiune şi reacţiune, nici “Vocea Americii” şi nici aşteptare.


În micul cortegiu ce urma sicriul din scînduri vechi, pe care cineva scrisese stîngaci, cu vopsea neagră, prelinsă, numele şi vîrsta decedatului, bătrînul Isaac Ghion, zgribulit, tîrşindu-şi galoşii umpluţi cu paie şi ţinîndu-se cît mai aproape deceilalţi ca să se ferească de vîntul tăios, se gîndea la viaţă şi la moarte, la propria lui viaţă şi moarte şi la primăvara domnul Bîrloiu, care, îşi dădea bine seama, el Isaac Ghion, om cu minte iscoditoare, nu va mai veni niciodată. Ar fi fost ca o ninsoare în vremea secerişului.


(schiţă nedatată , anii '80)



Pătru şi oglinzile

Foto: Mircea Leschian

Tocmai se anunţa la radio ora exactǎ, cînd mi-a telefonat prietenul meu Pǎtru Godja, cioplitor de porţi din Maramureş. Sosise, chiar atunci, în Timişoara şi dorea sǎ ne vedem la faţǎ şi “sǎ ne spǎlǎm un pic pe gurǎ” ceea ce, într-un cod sui generis, înseamnǎ gustǎm nişte horincǎ. Urma sǎ plece, mai departe, într-un sat bǎnǎţean de munte. Cunoşteam acea direcţie de mers (cum se spune la CFR), mai avea de aşteptat vreo trei ore pînǎ la prima “cursǎ de persoane”; l-am invitat la mine, însǎ el şovǎia, insista sǎ ne întîlnim la garǎ; credeam cǎ are bagaje multe, n-avea; credeam cǎ e cu cineva care nu mǎ cunoaşte şi se sfieşte sǎ-mi facǎ o vizitǎ, era singur; am înţeles, în fine, de ce ezita; nu mai ştia cum sǎ ajungǎ la mine acasǎ (unde mai fusese o datǎ cu ani în urmǎ). Ar fi trebuit sǎ merg şi sǎ-l iau de la garǎ, dar m-am gîndit cǎ se cǎdea sǎ-l primesc cu un, cît de cît, mic dejun pregǎtit, cǎci se afla dupǎ o jumǎtate de zi şi o noapte de cǎlǎtorie. I-am explicat cum putea sǎ ajungǎ, uşor, în apropierea casei în care locuiesc: “Iei, Pǎtrule, din faţa gǎrii, tramvaiul 1 negru. La a cincea oprire te dai jos, la Primǎria Veche. Întrebi tu pe careva, ştie toatǎ lumea unde-i Primǎria Veche. Eu o sǎ te aştept acolo, în staţie”. L-am pus sǎ repete ce i-am zis. A repetat. A înţeles perfect.


Pregǎtesc ceva de-ale gurii şi un ceai, cu o rapiditate demnǎ de recordul Guiness, apoi mǎ duc sǎ-l aştept. Numai ce ajung în staţie, cǎ şi apare un 1 negru. La ţanc! îmi zic, bucuros cǎ nu am ajuns mai tîrziu. Dar Pǎtru nu e în el. Nu-i nimic, vine cu urmǎtorul. A înţeles perfect. Îmi aprind o ţigarǎ, şi rememorez cîteva momente frumoase, trǎite împreunǎ, în satul lui, care se cheama Valea Stejarului. Mai trece un 1 negru, apoi încǎ unul. Pǎtru nu se arǎta. Încep sǎ stau ca pe spini şi mǎ tot gîndesc oare ce i s-o fi putut întîmpla. În sfîrşit, cînd al patrulea 1 negru ia curba spre staţie, îi zǎresc, dupǎ prima uşǎ, clopul de paie şi mustaţa cînepie, cu vîrfurile rǎsucite un pic în sus.


Îl întreb, dupǎ ce coboarǎ, sǎltîndu-şi pe umǎr desagii în carouri albe şi negre, de ce a întîrziat. Zîmbeşte stînjenit şi mǎ dumireşte: “Or trecut vreo cîteva tramvaie, da' toate or fo’ galbine...Atunci, m-am gîndit: Mǎ, cum diavolu' sǎ fie vopsit un tramvai în negru, cǎ doar nu-i maşina aia de duce morţii?!...Şi l-am întrebat pe un domn. Şi el, foarte cumsǎcade om, în vîrstǎ, mi-o spus cǎ numa' numǎrul, acolo sus, în ferestruica ceea, îi negru...” Mǎ amuz de întîmplare şi îl tachinez: Bine, mǎ Pǎ', tu care eşti atît de umblat prin lume, tocmai tu sǎ te încurci în treburi de-astea?...” (A fost, cînd era tînǎr, cu Ansamblul “Mara” în mai multe ţǎri ale Europei, a trecut şi oceanul, a vǎzut, printre altele, şi cascada Niagara). Îşi dǎ clopul pe ceafǎ, îşi netezeşte cu arǎtǎtorul mustaţa şi-mi rǎspunde hîtru: “Io, pe unde am umblat în lume, n-am avut lipsǎ sǎ circul cu tramvaiu'...”


Gustǎm din horincǎ (în acelaşi cod, el o numeşte “picuri pentru rînzǎ” - adicǎ, medicament) mîncǎm şi bem cîte un ceai. Timpul trece repede. Avem ce vorbi. Avem ce sǎ ne spunem. Nu ne-am vǎzut de aproape doi ani. Dar, cu el, cu Pǎtru, chiar dacǎ nu te-ai vǎzut de o zi, tot mai ai ce povesti. Ştie sǎ aleagǎ din toate cele, aşa cum alege lemnul bun pentru porţi, miezul, esenţa. Şi, pe deasupra, are un umor irezistibil, o naturaleţe şi o mobilitate spiritualǎ de invidiat.


Aşadar, trebuie sǎ meargǎ într-un sat bǎnǎţean de munte. Cineva din acel sat, trecînd, în concediu, pe Valea Izei, a vǎzut o poartǎ cioplitǎ de el. Plǎcîndu-i foarte mult poarta, l-a cǎutat şi l-a rugat sǎ-i fǎureascǎ şi lui una la fel. Era dispus sǎ plǎteascǎ oricît pentru lucrare. Pǎtru nu s-a putut hotǎrî imediat. Avea îndoieli: oare cum o sǎ se potriveascǎ o poartǎ de maramureş într-un sat de Banat?...Însǎ “turistul”, dupǎ ce a ajuns acasǎ, i-a scris, reînoindu-şi propunerea, apoi i-a telefonat de vreo cîteva ori. Pînǎ la urmǎ, Pǎtru a ajuns sǎ-şi punǎ astfel întrebarea: “de ce sǎ nu fie o poartǎ cioplitǎ de mine şi în Banat?...” Şi i-a dat de veste bǎnǎţeanului cǎ va veni sǎ facǎ “mǎsurişul”.

S-a întors a doua zi dimineaţa de la “mǎsuriş”. Mi-a telefonat, iarǎşi, din garǎ. Avea tren spre Sighet abia dupǎ-masa. “Sǎ te aştept în staţia de tramvai la Primǎria Veche?” l-am întrebat, în glumǎ. Iar el, de colo, plin de încredere în sine: “Nu te mai osteni, acum ajung la tine şi cu ochii închişi”. A ajuns foarte repede, nu a mai avut încurcǎturi cu tramvaiul 1 negru. Îmi spune cǎ l-au primit foarte bine în satul acela bǎnǎţean de munte, dar, îi citesc pe chip, ceva l-a nemulţumit. Scoate din desagi merindele primite pentru drum de la “clientul” lui, destule pentru a hrǎni cinci bǎrbaţi zdraveni dupǎ o zi de coasǎ. Îmi face şi mie parte din ele. De fapt, le înjumǎtǎţeşte, deşi eu, cu ipocrizia orǎşeanului, îi tot zic: “lasa, Pǎ’, prea mult îmi dai, du-le mai bine acasǎ...” Zic ce zic, dar le iau şi le pun repede în frigider. Dupǎ ce începem sǎ ne spǎlǎm pe gurǎ cu horincǎ, îmi dezvǎluie motivul insatisfacţiei lui: “Gǎzdoaia” (nevasta “clientului”) ţine morţiş sǎ fie puse la poarta pe care o va ciopli şi douǎ oglinzi. Şi încǎ pe dinafarǎ. Sǎ se oglindeascǎ lumea care trece pe uliţǎ. Ce fel de muiere o fi fiind? Ce o fi în capul ei? Vrea, musai, oglinzi. Cu toate cǎ erau în casǎ (casǎ mare, multe odǎi) o grǎmadǎ de oglinzi; pînǎ şi în locul unde, sǎ iertaţi, se duce sultanul pe jos. “Gǎzdoiul” nu vrea oglinzi la poartǎ, dar n-are curaj sǎ se contrapunǎ. Pǎtru, vǎzînd cum stǎ treaba, chiar dacǎ l-au primit atît de bine şi de frumos, nu s-a putut abţine sǎ nu-i spunǎ femeii: “Gǎzdoaio, sǎ ştii cǎ io nu fac turtǎ dulce, io fac porţi!” Dar ea n-a priceput, ori s-a prefǎcut cǎ nu pricepe...


Prietenul meu îşi trece arǎtǎtorul pe sub mustaţa lui cînepie şi mǎ întreabǎ: “Spune şi tu, cum sǎ fac eu de rîs şi sǎ pocesc poarta noastrǎ de maramureş cu oglinzile alea?!... Apoi, tace, tace şi se uitǎ mohorît în podea. Îi pare rǎu cǎ a fǎcut atîta drum degeaba. Aproape degeaba.


(articol nedatat)





Securiştii n-au existat

Sursa foto: Wikimedia Commons

A existat doar o instituţie (mirosind a hîrtie velinǎ) cu salariaţi sîrguincioşi, patrioţi-patrioţi, români-români-români, care ne ocroteau şi din cînd în cînd, ne mustrau pǎrinteşte: “fiţi cuminţi, Solidaritatea polonezǎ e doar o aberaţie! Carta '77 - o adunǎturǎ de intelectuali debusolaţi! Ascultaţi-ne pe noi, Gorbaciov o sǎ-şi frîngǎ gîtul! Nu vǎ faceţi iluzii deşarte, basarabenii sînt nişte exaltaţi! Ungurii înglodaţi în datorii, vor ajunge muritori de foame! Credeţi-ne pe noi! Credeţi în bunele noastre intenţii! Credeţi în Soarele nostru! Credeţi şi în Kim-Ir-Sen, marele prieten al Soarelui nostru...”


Oamenii aceştia grijulii erau, aşadar, îngerii pǎzitori ai naţiunii. Şi cine sǎ aibǎ curajul şi neobrazarea sǎ contrazicǎ un înger pǎzitor? Cine? (Au fost, totuşi, cîţiva eretici cu minţile vraişte şi gura spartǎ, vai lor!).

Oamenii aceştia cu priviri de azur vegheau zi şi noapte sǎ nu ne abatem de la calea cea dreaptǎ. “Auritǎ fi-vǎ calea sub paşii nostri - spuneau - mai aveţi puţinticǎ rǎbdare!”


Suflete deschise, minţi luminate, ei dezaprobau minciuna, şantajul, delaţiunea, forţa brutǎ, teroarea. Ne îndemnau, blînd, din inimǎ: “Aveţi încredere în semenii voştri! Nu mai fiţi bǎnuitori! Nu mai fiţi aroganţi! Plecaţi-vǎ urechea şi ascultaţi durerile celuilalt!”


Altruişti-altruişti, cereau atît de puţin pentru ei. Sǎ nu uitǎm niciodatǎ cît de puţin cereau. Sǎ nu-i uitǎm...


Securiştii n-au existat. A existat doar o neagrǎ ficţiune a poporului român. Popor solar, dar înclinat sǎ plǎsmuiascǎ, uneori, negre ficţiuni.


(articol nedatat)



 
 


 
 


Cît poate să ridice un tată


Asta a fost pe cînd aveam amîndoi la un loc cam douăzeci de ani de viaţă. Eu şi cu prietenul meu Nuţu. Stăteam, într-o după-amiază călduţă de primăvară, pe treptele de la intrarea în casa noastră şi ne uitam la un căruţaş beat-turtă care,

peste drum, ţinea strîns îmbrăţişat trunchiul dat cu var al singurului castan de pe stradă - înalt, somptuos înflorit. Trecătorii rîdeau de el şi cîte unul îi spunea tare, ca unui surd, vorbe batjocoritoare, cam fără de înţeles pentru noi. Însă omul acela, ca şi cînd ar fi ţinut la piept ceva nepreţuit şi după multă vreme regăsit, rămînea tăcut, neclintit, cu faţa lipită de scoarţa zgrunţuroasă, parcă nemaivrînd să ştie de nimeni şi de nimic.


La cîţiva paşi de noi, la marginea trotuarului, aştepta bătrîna Tereza îmbrăcată în hainele ei negre, curate, de duminică. Mică şi sfrijită, clipea des şi ne privea din cînd în cînd cu ochi iscoditori de fiinţă deşteaptă. Bătrîna Tereza locuia singură, deasupra noastră, la etajul întîi şi aştepta să sosească careva dintre vecini ca să-i ducă sus frigiderul cumpărat în aceea după-amiază: un cub mare, alb, cu mîner cromat, strălucitor, cărat de ea de la prăvălie cu o roabă împrumutată. Pe atunci a început să se vîndă frigidere în rate, iar oamenii stăteau de cu noaptea la coadă şi se certau, ba chiar se băteau între ei ca să aducă mai repede în casele lor minunatele aparate de făcut frig.


Bătrîna Tereza adunase ban cu ban din pensia ei şi-i spusese cuiva că, măcar acuma, cînd mai are puţin de trăit, să-şi poată ţine şi ea mîncarea la rece, ferită de muşte şi de stricăciuni. A mai spus că ei îi plac invenţiile astea, care uşurează traiul omului şi, dacă dă Dumnezeu şi-o mai fi în putere, sănătoasă, îşi cumpără şi televizor, după ce termină de plătit frigiderul. Aşa era bătrînica asta, Tereza, ageră la minte şi deloc înăcrită de bătrîneţe sau de cît de greu muncise la viaţa ei într-o cărămidărie de la marginea oraşului. Uneori spunea întîmplări vesele de pe vremea cînd a fost ea tînără, tînără şi credea că tot ce zboară se mănîncă.


Căruţaşul îşi dădu dintr-o dată drumul de trunchiul castanului, păşi, clătinîndu-se, de-a-ndărătelea şi căzu încet pe o parte. Nici n-a mai încercat să se ridice, ci, cu palma sub cap, cu ochii închişi sta nemişcat, de parcă ar fi dormit somn liniştit, acasă, în pat. Cînd l-am văzut căzînd, am pufnit amîndoi în rîs, iar bătrîna Tereza clătina din cap şi zicea: “Vai, vai, vai, săracă lume”. Trecătorii nu mai rîdeau de el, nu-i mai spuneau nimic, femeile îl ocoleau, coborînd de pe trotuar, ca pe ceva scîrbos. Veni, şontîc,şontîc, Iova şchiopul, zis Ştigliţ, fiindcă prindea şi vindea la piaţă sticleţi în colivii făcute de el. Intră în vorbă cu bătrîna Tereza. Ieşise de curînd din spital şi se plîngea cît de greu îşi mai duce zilele cu boala lui şi că a încărunţit de tot în ultimul an. În buzunarul hainei îi atîrna greu o sticlă de jumătate, cu monopol alb. Urca greoi scările şi ne ameninţa că-i vai de pielea noastră dacă mai scriem cu cretă pe poartă şi pe ziduri “Ştigliţ prostu'”.


Bătrîna Tereza se aşeză pe marginea roabei şi îşi miji ochii spre capătul străzii.

-   Taică-meu poate să ducă, ca nimica, două frigidere de astea, spuse, după un timp, Nuţu.

-   Hi, hi, hi, trombon! Hi, hi, hi, trombon! rîdeam mînzeşte, numai aşa, ca să-i fac ciudă.

-   Hi, hi, pe dracu, hi, hi! se supără el. Duce în fiecare mînă cîte unul, deşteptule!

-   Tu eşti deştept, tu eşti deştept şi trombonist. Hi, hi, hi, nu le poate ţine.

-   Legate cu sfoară, blegule…

Tata lui Nuţu era cel mai tare om din casa şi de pe strada noastră. Fost campion de haltere. Dar Nuţu prea se lăuda cu asta şi mie îmi plăcea sa-l necăjesc mereu.

-   Nici legate, nici legate, hi,hi, hi!

-   La concursuri ridica de zeceori atîta, dacă vrei să ştii, deşteptule!

-   Uh, uh, uh! Cu macaraua, uh, uh!

-   Nu ştiţi cîte kilograme are frigiderul? o întrebă Nuţu pe bătrîna Tereza.

Ea, zîmbind neîncrezătoare, zăbovi cu răspunsul.

-    Ştiu eu, puiule, nu l-am cîntărit, că nu se vinde la kilogram, da-i greu, greu…

-   O sută, are? insistă Nuţu.

-   O fi avînd, dragule, că mi-a rupt mîinile pînă aici. Da’ de ce întrebi?

-   Ăsta nu crede că taică-meu îl ridică cu o mînă.

Bătrîna rîse şi îşi miji iar ochii spre capătul străzii.

-   Odată am fost cu mama şi cu tata la o nuntă, îşi aminti Nuţu.

-   Mare brînză, hi, hi, mare brînză!

-   “Mare brînză, mare”, mă îngînă el. Stai să vezi, blegule. Taică-meu a băut singur o lada cu bere şi,            după aia, s-a apucat şi a ridicat o motocicletă cu ataş, marca “IJ”.

-   Doamne păzeşte! se sperie bătrîna Tereza.

-   Cu macaraua. Uh, uh, cu macaraua!

-   Punem pariu! se repezi, roşu de ciudă, Nuţu.

-   Nu pun, nu pun. Uh, uh, trombonistule!

-   Poţi să-ntrebi, dacă nu crezi, că a pus şi mireasa în ataş, da' mama nu l-a lăsat, i-a zis că pleacă acasă     de nu s-astîmpără.


Bătrîna Tereza s-a dus pînă în vecini ca să cheme pe cineva şi ne-a lăsat în grijă frigiderul. Cum am văzut-o intrînd, ne-am repezit şi, opintindu-ne din răsputeri, l-am săltat puţin, într-o parte, cît pe-aci să cadă din roabă.

-    Ce-i, mă! Vreţi să se rupă ceva în voi?! N-aveţi altă treabă?! spune aspru tata lui Nuţu, dîndu-se jos de      pe bicicletă. Al cui e ăsta?

Nuţu îi turuie, pe nerăsuflate, ce şi cum, iar taică-său înclină din cap “bine, bine” şi duce întîi bicicleta în curte. Urcă scările cu ea de parcă ar ţine în mînă o găleată goală.

-   A venit, a venit! strigă Nuţu cînd o zăreşte pe bătrînă. Bătrîna Tereza grăbeşte, bucuroasă, pasul.

-   Îl duce el singur, să vedeţi cum îl duce…

-   Ba să nu facă una ca asta, Nuţule dragă, că-i prea greu pentru un om.

-   Pentru taică-meu, nu, se umflă Nuţu în pene.


Tata lui Nuţu vine, mormăie întîi un “săru’ mîna”, se apleacă şi îmbrăţişează cubul alb, ca beţivul ăla castanul înflorit. Îl ridică uşor şi porneşte pe scări, urcînd cîte două trepte de-odată, iar noi după el, topiţi de admiraţie. Cînd dă să intre pe poartă, îl vedem cum se îndoaie dintr-odată de mijloc, scrîşneşte din dinţi şi cade în genunchi. Cubul alb îi scapă şi bufneşte înfundat pe cimentul din gangul porţii. Tata lui Nuţu nu se mai poate îndrepta şi abea, abea se idică iar în picioare, ca un moş neputincios.

-   Of, of, of! se căinează bătrîna Tereza, bat-o s-o bată de sciatică, că şi pe mine mă chinuie de-atîţia ani.     Of, of, vecine, din cauza mea, un munte de om să te nenoroceşti. Of, of, mai bine aşteptam.

-   Trece, trece, nu mă ia pe mine dracu’ dintr-atîta, zice palid de durere, tata lui Nuţu şi îşi freacă apăsat       şalele cu palmele lui de uriaş.


Mă uitam atunci la Nuţu şi îmi părea rău de el, lăudărosul, mai rău ca de cel mai tare om din casă şi de pe strada noastră.


(schiţă nedatată)