Iosif Costinaş
Vorbeşte-un om, nu latră-un cîine!

Media





Artiştii timişoreni reprezintă România la Londra.

Printre lucrările selectate pentru

London Analogue Festival

se numără şi cele ale regretatului Iosif Costinaş

O serie de artişti timişoreni reprezintă România în cadrul celei de-a doua ediţii a festivalului London Analogue Festival, o manifestare care curprinde lucrările a peste o sută de artişti din lumea întreagă și care se desfăşoară în perioada 12 – 14 septembrie, în capitala Marii Britanii.


Artiştii bănățeni au ajuns la acest eveniment de prestigiu graţie colaborării dintre organizatorii festivalului britanic cu cei care au pus la cale, în luna decembrie a anului trecut, festivalul Analog Mania, care a avut loc în Timișoara. „O primă acţiune a noastră a fost să facilităm înscrierea artiștilor români la festivalul de la Londra. Nu toţi aplicanţii la festival au fost selectaţi, dar ne bucurăm să avem pe afiş mulţi artişti din România”, spune Emil Kindlein, iniţiatorul „celui mai mic festival din Timişoara“, Analog Mania.


„London Analogue Festival este un vârf de lance pentru renaşterea analogicului in inima Londrei. Un festival de trei zile care sărbătoreşte filmul,  fotografia şi arta sunetului analogic Într-o eră în care tehnologiile digitale sunt omniprezente, London Analogue Festival (LAF) se întoarce spre a sărbători frumusețea, puterea și estetica tehnicii analogice. London Analogue Festival face parte dintr-o mişcare care celebrează şi promovează tehnologia  analogică utilizată în domeniul artelor, cu intenţia de a educa generaţia viitoare, referitor la principiile  de bază ale tehnicilor utilizate, şi totodată aducând în lumina reflectoarelor noi creații inovatoare. Achiziţie recentă a calendarului cultural londonez, LAF va oferi, sub umbrela unui singur eveniment, o platformă, artiştilor consacraţi, ca Terry King, dar şi noilor talente din întreaga lume pentru a-şi  expune lucrările, performa live sau a face schimb de idei. Bazându-se pe succesul de anul trecut, ca prim festival multidisciplinar, London Analogue Festival a  construit o reţea de parteneriate în Europa de organizaţii cu aceeaşi perspectivă. Datorită acestor relaţii, festivalul de anul acesta va găzdui o selecţie de filme de la Analogica Festival Italia, Analog Mania din România va expune microfoanele de argint realizate de Emil Kindlein şi Revela-T din Spania va prezenta artişti, printre care şi Josep Maria Ribas Prous, primul autor spaniol căruia i s-a acordat titlul  de «Maître de Fédération Internationale de l’Art Photographique». În ceea ce priveşte arta sunetului vor fi reprezentate mai multe genuri muzicale şi DJ pe vinyl, Jono Pomodore de la Metanono şi Tamara Scar de la Element 79“, spun organizatorii evenimentului din Londra, care au emis şi un comunicat de presă în limba română pentru acest eveniment.


„Şi noi am început anul trecut, la fel ca şi cei din Londra. Este o legătură spirituală între cele două festivaluri şi ne bucurăm foarte mult de această colaborare. Artiştii timişoreni care vor fi reprezentaţi în cadrul celor trei secţiuni ale festivalului de la Londra sunt Emil Kindlein, Gelu Şfaiţer, regretatul Iosif Costinaş, Damian Diaconescu şi Daniel Tellman“, ne-a declarat Emil Kindlein, cel care va expune în capitala Marii Britanii microfoanele sale de argint. Aceste articole unicat realizate din argint, după un concept original, sunt produsul unei tradiţii de familie care începe în anul 1929. Tehnologia realizării acestor bijuterii muzicale este încununarea experienţei a trei generaţii ce împleteşte meşteşugul de bijutier, tehnica electronică şi arta muzicală. Emil Kindlein precizează că microfoanele sale sunt o premieră mondială, fiind făcute printr-un procedeu complex ce presupune o metodă tradiţională de creare a bijuteriilor.


Gheorghe „Gelu“ Şfaiţer, lector universitar la Facultatea de Arte şi Design din Timişoara, va fi prezent la evenimentul londonez cu filmul său „Pe soclu”, un scurt-metraj realizat în 1972, care este o metaforă cinematografică cu tentă absurdă despre dorinţa unor personaje de a deveni personalităţi istorice făra a avea calităţi acoperitoare, o aluzie la fenomenul Ceauseşcu. „A fost primul meu film, aveam 22 de ani şi a fost făcut la Cineclubul CFR din Timişoara, aşadar în condiţii de amatori, dar pe peliculă de 16mm, considerată la acea vreme semiprofesionistă”, ne-a declarat Gheorghe „Gelu“ Şfaiţer. Festivalul de la Londra va avea parte şi de un scurt – metraj numit „Lumină şi întuneric“, realizat de regretatul Iosif Costinaş în 1979.


„La secţiunea still image, am trimis cinci fotografii pentru festivalul de la Londra şi absolut toate au fost selectate“, ne-a declarat Raluca Costinaş, fiica regretatului artist. Vestea cea bună este că în luna noiembrie a acestui an, Timişoara va avea parte de o nouă ediţie a Festivalului Analog Mania. „Pentru mine analogicul înseamnă o artă care produce ceva palpabil. Poţi pune mâna pe o peliculă, pe o fotografie, pe un suport audio. Spre deosebire de arta digitală, care transformă totul într-un cod. Analogic înseamnă similar cu realitatea. Cea de-a doua ediţie a Analog Mania va avea loc la Timişoara, în luna noiembrie, iar cei care vor să participe la această manifestare se pot înscrie pe site-ul oficial al evenimentului, www.analogmania.ro“ ne-a declarat Emil Kindlein.


Zoltan Varga


PressAlert.ro, 11 septemberie 2014

Cineclub



Frontieriştii. Istoria recentă în mass-media

“Colonelul Sacoşă”, vânătorul de frontierişti şi de jurnalişti


Iosif Costinaş, jurnalistul timişorean dispărut fără urmă în iunie 2002, a fost printre primii care a abordat subiectul frontieriştilor. După ce publicase în primele zile după Revoluţie lista ofiţerilor de Miliţie şi Securitate ale căror arme purtau semne de folosire recentă - ceea ce nu i-a împiedicat să devină mai târziu şefii noilor structuri - Costinaş a consemnat mărturii despre duritatea anchetelor privitoare la “frontierişti”.


Articolele publicate în ianuarie şi februarie 1994 în ziarul Timişoara, “Amintiri de la graniţa de vest” şi “Mărturii despre «Colonelul Sacoşă»”, au generat nu mai puţin de 16 procese de calomnie şi insultă intentate de colonelul (r) Mihai Cosma, fost comandant la Unitatea de grăniceri de la Moraviţa, ale cărui abuzuri ziaristul le dezvăluise documentat, cu mărturii ale militarilor care lucraseră cu notoriul “Colonel Sacoşă”. O descriere veridică îi face unul dintre martori: “Mic, îndesat, cu pumnul greu. Bătea cumplit frontieriştii, dar îi bătea şi pe soldaţi”, altminteri spus, “un personaj «legendar». Prin duritate şi rapacitate”. Un drept la replică publicat de ziarul Timişoara în ediţia sa din 2 februarie 1994 arată că, la patru ani de la Revoluţie, fostul comandant de grăniceri Cosma, omul lui Ion Coman, mistifica la fel de senin: “Infractorii, în marea lor majoritate, acţionau la frontieră înarmaţi cu arme albe, uneori cu arme de foc şi frecvent cu obiecte contondente pentru lupta cu grănicerii”. Dosarele întocmite de procurorii militari, care enumeră şi descriu obiectele găsite asupra victimelor, spun involuntar altceva: tinerii mureau cu mâinile şi buzunarele goale, aşa cum plecaseră.


Cosma a câştigat în primă instanţă la Judecătoria din Timişoara în ianuarie 1995, în dosarul 1577 /1994. Instanţa a motivat amenda penală de 50 000 lei înscrisă în cazier, 900 000 lei despăgubiri morale şi 35 000 lei cheltuieli de judecată aplicate jurnalistului prin faptul că acesta a refuzat să facă publice sursele de la care a primit informaţiile, precum şi banda magnetică. Jurnalistul respectase etica profesiei sale, lucru neîngăduit în faţa instanţei. Colonelul (r) Cosma a formulat şi alte plângeri penale pentru aproape toate articolele scrise despre el, i-a dat în judecată, încurajat de bunele prestaţii ale justiţiei timişorene, pe toţi martorii apărării şi, în final, pe avocatul ziaristului, în dosarele 2881/P /1994, 5730/P/1994,17661/P/1994 şi altele, conexate sau nu la dosarul iniţial. Abia în iunie 1996 instanţa s-a pronunţat în dosarele 5730/1994 şi 17661/1994, achitându-i pe ziarist şi pe trei dintre martori, şi a respins pretenţiile băneşti crescânde ale colonelului.


Procesele au durat mai mult de un cincinal. După trei ani murise unul dintre martori. Peste ani, redutabilul jurnalist Iosif Costinaş recunoştea, într-un interviu dat unui mai tânăr coleg de breaslă, că procesele îi produceau:


...o stare incomodă, un inconfort interior deosebit, mai ales la început. Nu mai fusesem niciodată la judecată, era un consum nervos extraordinar…În plus, starea de inculpat mai e acutizată de unii magistraţi, prin comportament: sunt tăioşi, aroganţi…Pe de altă parte, aceste procese m-au întărâtat: am devenit mai hotărât în a-mi face meseria (Cosmin Ţîntă, “Spini în mămăligă. Interviu cu jurnalistul Iosif Costinaş”, în Mass-media şi justiţia. Buletin al Seminarului de deontologie, Secţia de Jurnalistică a Universităţii de Vest, Timişoara, 1997).

Toate acestea pentru cutezanţa de a pune pe hârtie amintirile dureroase ale graniţei de vest, care merită rememorate aşa cum le-a reconstituit Costinaş:

Amintiri de la graniţa de vest.

Au fost arestaţi şi oameni veniţi la muncă

S-a scris prea puţin despre ceea ce, înainte de decembrie 1989, s-a întâmplat la graniţa de vest (sau la cea de sud-vest) a României. Un ofiţer care a lucrat în această zonă de frontieră s-a hotărât să vorbească. Riscul de a fi trecut în rezervă ne face să nu-i dezvăluim gradul şi numele.

“În afară de acel securist, maiorul Traian Loici, anchetatorii noştri, ofiţeri cu pregătire grănicerească, nu erau nici pe departe atât de duri. Şi, în unele situaţii, i-au pus pe unii suspecţi în libertate, deoarece nu s-a confirmat că ar fi intenţionat să treacă în mod fraudulos frontiera. Totuşi, în anii '70 am cunoscut un caz, să-i spunem, mai aparte...”

Colonelul care vâna oameni. Era comandant de unitate. Se numşte Mihai Cosma. Colonel. Pensionat prin anii ’86-‘87. Îşi făcuse un obicei de a se deplasa în teren şi de a vâna - chiar pe drumurile publice - diferite persoane. Ca şi Loici, prin metode extrem de brutale, îi determina pe cei vânaţi să recunoasă intenţia de trecere a frontierei. Avea un autoturism la dispoziţie şi, după prestarea acel puţin 12 ore de teren, primea diurnă. Obţinea astfel “rezultate bune” în activitate şi o rotunjire a veniturilor personale. Plus că vămuia cămările de alimente din subunităţi. După prevederile legislaţei în vigoare, chiar şi atunci, orice persoană putea să se deplaseze pe drumurile publice până la frontieră. Nu era interzis. Dar colonelul Mihai Cosma nu ţinea cont de asta. Mai ales că era protejatul tovarăşului Ion Coman, făcuseră Academia Militară împreună. Ion Coman, mare patriot şi mare iubitor al acestui popor, cum el însuşi a declarat în faţa instanţei de judecată (în Procesul Revoluţiei de la Timişoara,n.n.), ne spunea în preajma Congresului al XIV-lea ca ofiţerii să nu cumva să îndrăznească să gândească altfel de cum prevăd documentele de partid şi cuvântările tovarăşului Ceauşescu şi că, la urma urmei, acest lucru este mai important decât competenţa profesională.


Cum se (şi) distra colonelul Mihai Cosma. “Îi plăcea să se şi distreze cu frontieriştii prinşi. Cu toţi cei pe care îi vâna. Îi punea să cânte imnul RSR. Dacă nu-l ştiau, era vai de capul lor. Mi-amintesc că a băgat câţiva reţinuţi de el într-o şcoală dintr-o localitate de lângă Deta. După-amiază spre seară, când nu era nimeni în şcoală i-a întins într-o clasă, pe jos, legaţi. Şi pentru că n-au ştiut imnul RSR a pus podiumul pe care se afla catedra peste ei. El s-a urcat pe podium şi a început să tropăie, să sară, strivindu-le astfel trupurile. În ultimii ani l-am văzut pe colonelul (pensionat) Mihai Cosma în piaţă. Vindea zarzavat. Probabil nu-i ajungea pensia...”

“De vină era, întotdeauna, mortul. Un caz întâmplat lângă Comloşul Mic: au adus un frontierist foarte rău bătut. Comandantul de subunitate s-a speriat şi el când l-a văzut. S-au hotărât să-l ducă la un dispensar medical. L-au dus într-o roabă, dar, până au ajuns cu el la doctor, omul murise. Raportul, şi în acest caz, a fost unul mincinos. Ca şi în multe alte situaţii, vinovat era mortul. A agresat, chipurile, grănicerul, care era în legitimă apărare etc. etc. etc. Uneori procurorii militari erau şi ei păcăliţi. Alteori consimteau, acceptau să-i scoată basma curată pe cei vinovaţi de atrocităţi, de crime. Iată, îmi amintesc de încă un caz: la Beba-Veche, cred că în anul 1987. Un tânăr s-a apropiat de frontieră. Soldatul l-a observat, era călare, l-a urmărit. Tânărul a reuşit să treacă frontiera. Soldatul, după el. Şi l-a împuşcat mortal. Pe teritoriul maghiar. A încercat să-l pună pe cal, dar, văzând că vine patrula ungurească, l-a lăsat acolo şi s-a întors pe teritoriul românesc. A făcut-o în mare grabă, deoarece putea fi reţinut de unguri. Apoi cazul a fost discutat, pe cale oficială, între procurorul general al Ungariei şi cel al României, prin intermediul împuterniciţilor de frontieră. Ungurii au protestat fiindcă fusese ucis un om pe teritoriul lor. Ai noştri nu mai ştiau pe unde să scoată cămaşa. Până la urmă ungurii ne-au dat cadavrul acelui tânăr. Raportul, în final, menţiona că infractorul a vrut să-l omoare pe soldat cu...o furcă. Tânărul împuşcat nu avusese la el nici macar o unghieră...” (Timişoara, nr. 8, 13 ianuarie 1994).


***

Mărturii despre “Colonelul Sacoşă”

Un fost colonel de grăniceri, Mihai Cosma, indignat, chipurile, de ceea ce am publicat despre activitatea lui la graniţa de vest a ţării, ne-a adus la redacţie o replică. Le-am cerut despre acest caz (după publicarea replicii n.n.) părerea unor oameni care au lucrat sau mai lucrează în acelaşi domeniu.

Plutonier-adjutant (r) Constantin Ungureanu: “În replica dată ziarului Timişoara, colonelul Cosma minte. Şi nu va recunoaşte niciodată nimic din fărădelegile pe care le-a comis. El a fost un escroc, nu un ofiţer al Armatei Române. Eu l-am dat jos din funcţia de comandant. Am lucrat 17 ani la Moraviţa. Am făcut mai multe rapoarte la eşaloanele superioare. Apoi am mers personal la ministrul Apărării Naţionale. Cu argumente, cu probe. I-am spus că dacă nu va lua măsuri împotriva acestui escroc, eu sunt hotărât să-l împuşc pe colonelul Cosma. Nici n-am ajuns bine acasă venind de la Bucureşti, că l-a şi schimbat din funcţie. După ce şi-a făcut de cap 7 ani. Pe motiv că era omul lui Coman. Îmi amintesc cum colonelul Cosma i-a bătut rău pe trei studenţi din Timişoara, care au vrut să fugă din ţară. Cu şipca de la o bancă i-a bătut. Ei erau legaţi de mâini şi de picioare. Nu am mai putut suporta şi am intervenit. Mi-a fost foarte milă de băieţii ăia şi mi-a fost frică că o să-i omoare în bătaie. A, dar şi din alte motive am intrat în conflict cu acest om fără suflet. Odată, la pichetul Topolea, a luat toată carnea de porc, raţia soldaţilor pe patru zile. Altă dată, la pichetul Gaiu Mic, a luat apa minerală a militarilor. Şi nu era prin apropiere sursă de apă potabilă. Despre asta, şi despre multe altele, ştie domnul maior Constantin Guţă...”

 

Colonel (r) Victor Horotan: “Ceea ce s-a scris în ziarul Timişoara despre colonelul Mihai Cosma nu reprezintă decât o mică parte din matrapazlâcurile şi abuzurile pe care acesta le-a comis cât timp a fost comandant de batalion...Pot afirma că, din păcate, în trupele de grăniceri au existat anumiţi indivizicare au încălcat flagrant prevederile legale. Unul dintre aceştia este colonelul Cosma. Mă mir că nu-şi mai aminteşte nimic. Sau poate suferă de amnezie totală.”

 

Maior T. (nu doreşte să îi apară numele în ziar, dar, în caz de proces, se va prezenta ca martor): "Îmi amintesc că, într-un timp, colonelul Cosma îi bătea pe cei prinşi, pe infractori, cu un scaun. Numai cu un anumit scaun. Probabil că pe acesta îl ţinea el mai bine în mână. Îi bătea până recunoşteau că au vrut să treacă graniţa. Chiar dacă n-au avut o asemenea intenţie. Pe de altă parte, e adevărat că lua tot ce se putea mânca de la pichete, chiar şi apa minerală a soldaţilor. Pe care îi mai şi bătea. Am văzut cum l-a luat la pumni pe un militar în termen”.

 

Locotenent-colonel (r) Octavian Chiriac: “Colonelul Mihai Cosma a fost un personaj «legendar». Prin duritate şi rapacitate. Mic, indesat, cu pumnul greu. Bătea cumplit frontieriştii, dar îi bătea şi pe soldaţi. La Toager, la pichet, am fost de faţă când l-a luat la pumni pe un militar. Lua tot ce se putea lua de la subunităţi, de la pichete. Era chiar pe timpul când începuse marea criză alimentară şi el şi-a însuşit principiul: «trăim de unde muncim!». De aceea a fost poreclit «colonelul sacoşă». Vămuia pe toată lumea, inclusiv pe ciobanii cărora tot el le aproba să-şi pască turmele pe lângă frontieră. În replica dată ziarului Timişoara minte de îngheaţă fâşia”.

 

Dacă va fi nevoie, vom publica şi alte mărturii ale unor ofiţeri superiori care au avut prilejul să cunoască “stilul de muncă” al acestui personaj. Un personaj care nu a făcut deloc cinste Armatei Române. 
(Timişoara, 2 februarie 1994)

Brînduşa Armanca

Frontieriştii. Istoria recentă în mass-media, Editura Curtea Veche (2011)




Tăcerea unui jurnalist

Iosif Costinaş a fost un susţinător al ideilor Revoluţiei şi al împlinirii acestora, un ziarist cu un simţ deosebit pentru adevăr şi dreptate, în numele cărora a făcut cercetări despre dosarele Revoluţiei din Timişoara. Acea Timişoara a rămas acum şapte ani fără fotograful, jurnalistul, dramaturgul şi prozatorul Iosif Costinaş.


Dispărut în iunie 2002, autorităţile l-au căutat în toată ţara timp de zece luni, până în Maramureş şi Constanţa. Jurnalistul a fost declarat mort în 2003, când i-au fost descoperite rămăşiţele lângă gara de la Pişchia, la câţiva zeci de kilometri de Timişoara. Concluziile însă nu au fost pe deplin lămuritoare.

De aceea, cei care l-au îndrăgit văd în ediţia a doua a Documfest un prilej excepţional. „Vă daţi seama ce încercăm să facem: încercăm să-l rememorăm, exact aşa cum a fost, pentru că nu a murit! Ăsta este cuvântul: nu a «murit»! A dispărut, atât!” spune jurnalistul Robert Şerban.


Lucia Hossu Longin, realizatoarea documentarului "De adevăr se moare" despre Iosif Costinaş, afirmă „era unul dintre cei care credeau că o revoluţie nu poate sfârşi prin a fi trădarea unui vis. Dincolo de gratiile de argint ale coliviei, canarul visa şi anticipa libertatea din decembrie." Într-un interviu pe care aceasta i l-a luat lui Costinaş, el a povestit cum după publicarea articolului extrem de incisiv intitulat „Comandanţi obedienţi, politruci, ceişti” a primit un telefon prin care un bărbat îl ameninţa: „O să-ţi bag trei gloanţe-n cap!” În replică, jurnalistul i-a sugerat necunoscutului să folosească un singur glonţ, în spirit de economie; „cartuşele s-au scumpit îngrozitor, ca toate cele,” a spus el.


Şi jurnalista Lia Lucia Epure l-a cunoscut pe Bebe, aşa cum îi ziceau prietenii, şi spune că avea „un talent fantastic în a ne pune etichete, în a ne da alte nume. Eu eram Sunshine.” Traian Orban (preşedintele Asociaţiei Memorialul Revoluţiei) era Saddam, George Şerban era Gyuri, Viorel Marineasa era Fiara rea, Aurel Turcuş - Melcul carpatin, iar prietenul său Ion Crăciun era John mic, bolşevic.


Iosif Costinaş a fost important pentru mişcarea din 1989, dar a fost mai important pentru perioada de după revoluţie. Viorel Marineasa spune despre el că „a fost pe stradă în ’89, dar el era omul care s-a afirmat după revoluţie, datorită investigaţiilor făcute despre neregulile ce s-au întâmplat atunci, dar nu a fost în balcon, ca Ion Monoran. El a anchetat printre multe altele şi ce s-a întâmplat la Freidorf. A pus prea multe întrebări şi a ajuns să ştie foarte multe.”


Cristina Talpă

Laura Moisei


Festivalul Internaţional de Film Documentar - Documfest, Timişoara 2009



Orient Latin 2008



Convorbiri Literare

Convorbiri Literare, august 2007

În decembrie ’89, între 17 şi 22, Timişoara a învins comunismul. Iosif Costinaş, ziarist mort în condiţii la fel de neelucidate ca şi luptătorii din munţi, scria:


„Să nu uităm, în decembrie 1989, Timişoara a fost aproape şase zile singură, dar formidabila sete de libertate a învins sentimentul apăsător iscat de o asemenea nemaitrăită singurătate, atunci ne-am mîntuit de frică. O miraculoasă solidaritate a luat locul ezitărilor, apatiei şi laşităţii. Disperarea s-a metamorfozat în curaj, curaj dus pînă la uitarea de sine, atunci am devenit temerari: "noi sîntem poporul!", scandau demonstranţii, un slogan în aparenţă banal, dar încărcat cu o adîncă semnificaţie, pentru că el exprima momentul trezirii unei conştiinţe colective dintr-o fără de sfîrşit letargie. Atunci am redevenit oameni întregi şi cît de bucuroşi eram. Se spune că ploaia de vară din dimineaţa zilei de 18 decembrie, care a spălat sîngele de pe străzi, a fost semn dumnezeiesc. Se mai spune că unii din oamenii acestui oraş, care uitaseră să îşi facă cruce, din acea dimineaţă au reînceput să se închine. Atunci Timişoara a avut un Dumnezeu al ei. Să păstrăm această memorie, a celor care au plătit cu viaţa setea de libertate şi nu aceea girată de tresele unor generali asasini, care şi astăzi se apără, invocînd huliganii şi geamurile sparte din decembrie”.


Cassian Maria Spiridon


VIEŢI ÎNCĂTUŞATE (II) (fragment), Convorbiri Literare, August 2007



Emisiunea “Noi Românii” - Toronto, Canada, 19 martie 2005. “Cei care sfideaza moarte” - un film despre Sãpânţa, de Iosif Costinaş



Multe asemănări acoperite de o deosebire esenţială

Michael Moore şi Iosif Costinaş

Doi scriitori, doi jurnalişti, doi cineaşti, doi contemporani incomozi, înzestraţi chiar cu aura periculozităţii pentru deţinătorii puterii de stat, unul american şi celălalt român: Michael Moore şi Iosif Costinaş. Parcă şi fizionomiile lor erau asemănătoare.


Americanul are 49 de ani şi este considerat icoana spectrului politic de stânga din lumea occidentală. Ţelul atacurilor sale verbale este administraţia din Casa Albă şi inamicul lui cel mai îndrăgit este George W. Bush în carne şi oase.


Timişoreanul, născut la Bucureşti în anul 1940, „a cercetat dosarele Revoluţiei, adunând mărturii relevante, pe care le-a înmânat procurorilor militari“ (TIMIŞOARA INTERNAŢIONAL, 12. noiembrie 2003). Avea permanent zonele nebuloase dintre trecutul şi prezentul României în vizieră. Bebe, cum îl strigau cunoscuţii, era un jurnalist de investigaţie.


Michael Moore în schimb e un jurnalist de efect public. Ce scrie şi mai ales ce are de spus poartă amprenta show-businesului american. Omul cu şapca de base-ball care la ultima decernare a premiului Oscar s-a adresat în prezenţa milioanelor de telespectatori direct preşedintelui său („Shame on you, Mr. Bush!“) călătoreşte prin lumea occidentală prezentându-şi creaţiile literare („Downsize this!“, „Stupid White Men“, „Dude, where's my country“) reuşind să umble cu uşurinţă săli cu capacităţi de 10.000 de spectatori.
Şi Iosif Costinaş ştia să mobilizeze masele. Marşurile, mitingurile şi protestele tăcute din faţa Catedralei bănăţene nu vor putea fi şterse din istoria contemporană a oraşului de pe Bega. Acţiunile organizate de el au avut toate un exclusiv caracter politic, fiind dominate de o seriozitate caracteristică oricărei societăţi, dominată de problemele unei transformări fundamentale, generatoare de sărăcie, nesiguranţă şi de incertitudinile zilei de mâine.


Doi discipoli ai luptei pentru adevăr, pentru adevărul de ieri (Costinaş) şi cel de azi (Moore), doi reprezentanţi ai societăţii civile, atât de deosebiţi unul de altul cât ţările din care provin şi totuşi atât de apropiaţi în idealurile lor de a crea o lume mai dreaptă, mai omenească. Deosebirea esenţială dintre cei doi protagonişti are din păcate o componenţă existenţială. Pe când Michael Moore îşi continuă lupta împotriva ipocriziei şi a minciunii prin metodele adaptate mainstreamului occidental, la Timişoara societatea civilă îl sprijină pe primarul Gheorghe Ciuhandu care vrea să-i acorde lui Iosif Costinaş titlul de Cetăţean de onoare post-mortem.


Scriitorul, cineastul, regizorul, lectorul universitar şi în primul rând jurnalistul (în perioada 1993 – 1996 redactor-şef al cotidianului TIMIŞOARA) Bebe Costinaş şi-a pierdut viaţa în împrejurări neelucidate în iunie 2002. De ce, de ce? Poate ne ajută Michael Moore să părăsim – chiar dacă ar fi numai pentru un moment – valea nedumeririlor. Americanul dedică ultima sa carte, printre altele, şi activistei de pace americane Rachel Corrie, strivită în Gaza de un buldozer israelian: „Werde ich je ihren Mut haben, werde ich zulassen, dass sie umsonst gestorben ist.“ – „Când voi ajunge odată să posed curajul ei, voi accepta că moartea ei a fost zadarnică“ – (din traducerea germană a volumului „Dude, Where’s My Country“ – „Volle Deckung Mr. Bush“).


Anton Potche


agonia.ro, 22 noiembrie 2003





M-am întors




Iosif Costinaş - Un ziarist dispărut


Un film de Lucia Hossu Longin,

producţie TVR Cinema pentru România 1

2002




Interviul - gen la modă!

Iosif Costinaş, cunoscut publicist, regizor şi revoluţionar timişorean, a publicat recent, la Editura Timişoara (pãstoritã de minunatul om de presã Oscar Berger), un volum oarecum curios: Încîntãtoarea viaţã a lui Buju Ternovits – actor şi fantezist incorigibil. Cartea se citeşte dintr­-o suflare, cum zic cei care vor sã ateste succesul unui om. E o filã bogatã din istoria României prinsã­-n ea, e o viaţã de om şi de actor aici, mai e şi un document timişorean important cuprins, printre rînduri, printre emoţii, nefericiri, bucurii şi halbe de bere – cãci aşa cum spunea…calamburghezul Şerban Foarţã, Buju se-­nscrie nu doar în spaţiul virtual al culturii, ci şi­-n cel…birtual!


Dar cine este eroul cãrţii? În Banat nu mai are nevoie de prezentare; pentru cei care au ghinionul sã trãiascã în afara Timişoarei, precizez cã Buju Ternovits rãmîne unul dintre cei mai pitoreşti

slujitori ai Thaliei din zonã, om cu vechi state de funcţiune în teatrele şi cîrciumile ţãrii, personaj seducãtor, de cele mai multe ori, care şi­-a­-mpãrţit talentul între scenã şi bufetul teatrului, între România şi spaţiul geografic germanic, continuînd o tradiţie viguroasã a actorului de pe aceste meleaguri. A jucat destul – dar nu cît ar fi meritat; a trãit intens – dar nu fãrã anxietãţi periodice; a iubit şi a glumit mult – dar nu întotdeauna pe mãsura aşteptãrilor sale. Costinaş a ştiut sã punã­-n valoare dezinvolt, deloc tezist, deloc „educativ”, calitãţile personajului, dezvãluind, treptat, file interesante, aproape inedite, din unele epoci negre (sau cenuşii) ale complicatei istorii prin care Buju a trecut, fãrã sã vrea şi nu fãrã urmãri.

Volumul e interesant nu doar pentru oamenii de teatru, ci şi pentru cititorii care n-­au apucat acele vremuri, ori nu au cunoscut direct realitãţile postbelice din România vesti, at de speriatã deEst! Sau pentru cei care nu cunosc psihologia (fiziologia?) imigrantului. Pentru cei care nu creîn vorbele lui Talleyranpatria nsia pe talpa pantofului.

 

De la 1774 (cînd şi­-a descoperit primul strãmoş cnumele Ternovits), pînã azi, biografia excentricului histrion cuprinde secvenţe at de diferite, încît poţi spune cã dai paginile rţii cu o curiozitateanxietantã! Ce n­-a fãcut Bujîn aceastã spectaculoasã viaţã?! (precizez cã artistul a împlinit 74 de ani şi e, din nou, gata se­-nsoare!). A purtat mbrunã; a stat în lagãr (nu o datã); s­-a refugiat, deghizat, în munţi şi la mãnãstire; l­-a slujit pe Hitler, dar a  beneficiat  şi de  înalta  poziţie  politicã a unor rudecomuniste (ministrul Alexandru Laszlo sau Gizela Vas); a devenit campion naţional la atletism juniori; a intrat lAgronomie; a fost exclus apoi, în 53, din UTM (pentru origine nesãnãtoasã); cu noroc, în 54 a ajuns şeful secţiei viticole Recaş (unde, dupã cum spune cu umor intervievatul, „erai beat odatã pe an: de la 1 ianuarie, la 31 decembrie”, p. 34); a ebrietat o parte din guvernul de­ atunci al României (printre altii, pe Al. Moghioroş, „cãrat ca un sac cu fãinã la mina cu care venise”, p. 37); a cîntat, împreunã csoldaţii ruşi, celebraLili Marlen!; a intrat, ca actor, la Teatrul German din Timişoara, ajutat de colegul recãşan Iani Cojar, dar şi de Cadarcã (pe ngã talentul nativ”,  p. 44); şi­-a gãsit un erou,  Franzi din Iosefin,  care i­-a adus,  în rîndurile publicului şvab, o extraordinarã popularitate; a apucat sã joace, prin anii ‘60, în cîteva filme (apoi i­-a fost oprit accesul, fiind demascat ca „cizmã teutonã”, p. 51); a plecat la teatrul din Galaţi, pentru a se pune la  punct cu limba românã; a ajuns la Viena dintr­-o întîmplare (rudele de stînga), într­-o vreme cînd Securitatea nu­-i dãdea voie sã plece; s­-a certat, în cele trei teatre pe care le­-a slujit, cu directorii (şi regizorii) mici de staturã, de la care „vin toate nenorocirile lumii” (p. 68); prin intervenţia mãtuşii din Viena, a ajuns la seminarul lui Lee Strasberg (de la care a primit şi­-o diplomã); a şofat, pentru 100 de mãrci pe zi, în Sudul Austriei; l­-a vãzut dirijînd pe Ionel Perlea la Bamberg; între 40 şi 51 de ani n­-a bãut! (sic!); a trecut prin sanatoriul C.C.­-ului, dupã o cãdere psihicã; dupã ce l­-a vãzut în Arthuro Ui şi Geniul şi zeiţa, V. Silvestru l­-a-­ntrebat unde a fost pînã atunci: „La schi, maestre!”, i­-a rãspuns actorul, cu dezarmantã sinceritate (p.79); a colaborat bine cu Ion Iliescu şi Cornel Pacoste (dupã ‘80); drept care…în '88 fuge în Germania; de­ acolo pleacã­-n Siberia pentru a face un reportaj pentru o televiziune; se­-ntoarce, fireşte, dupã ‘89, „mistuit de dorul de Timişoara” (p. 113); acum are o pensie bunã de la statul german şi activeazã încã, cu contract determinat, la teatrul german…din oraşul despre care atîta ne vorbeşte­-n carte, Timişoara…

 

Cunoscîndu-­i bine pe cei doi – intervievator şi intervievat – îmi dau seama ce greu s­-a nãscut volumul; şi cu cîtã rãbdare (plus diplomaţie) dipartea celui ce a redactat haoticul material, meandrata viaţã a „actorului şi fantezistului. Oricum, din ceece am rezumat, bãnuiesc cã nimeni nvputea considera cartea, aprioric, plicticoasã.

 

Lectura biografiei dialogate a lui Costinaş este, dacã nu încîntãtore”, sigur delectabilã. Şi, spre marea­-mi muumire, mã uit pe raftul din bibliotecã dedicat actorilor româncontemporani, şi vãd cum rţile despre (cu) ei se­-nşirã optimizant, precum mãtãniile pe aţãAşa sã ne­-ajute, în continuare, Dumnezeu!



Bogdan UlmuConvorbiri Literare, iunie 2002


Cartea de teatru






“Aradul - un oraş care era să fie mutat”, 

un film incitant despre municipiu


              Premiera excepţionalului documentar a fost fǎcutǎ ieri, chiar în oraşul de pe Mureş

În cursul zilei de joi, în cadrul oferit de Cinemateca "Mihai Popovici" de la Casa de Culturǎ a Municipiului a fost prezentǎ oficialitǎţilor şi oamenilor de culturǎ din Arad filmul documentar intitulat Arad - un oraş care era sǎ fie mutat, realizat cu sprijinul financiar al Consiliului Local al Municipiului, prin Casa de Culturǎ. Acest documentar are o duratǎ de 30 de minute şi a fost realizat de cǎtre studioul de film, “Film & Go” din Timişoara, producǎtor fiind Florin Mândruleanu.


 “Aradul - un oraş ce era sǎ fie mutat”  va fi o adevaratǎ carte de vizitǎ a municipiului nostru, autoritǎţile locale (care l-au comandat) înţelegând cǎ este nevoie de un astfel de film, pentru ca, oriunde în ţarǎ sau în strǎinǎtate, Aradul sa fie prezentat aşa cum se cuvine, sub toate aspectele sale. Realizatorul documentarului este cunoscutul jurnalist timişorean Iosif Costinaş, iar consultant, istoricul şi criticul de artǎ Horia Medeleanu, aportul domniei sale la realizarea acestei producţii fiind esenţial. Tot odatǎ, au mai sprijinit aceastǎ acţiune şi Gheorghe Sabǎu de la Clubul Kinema Ikon şi artistul fotograf Florin Hornoiu. Pentru imagini au fost utilizate şi fotografii vechi, aflate în patrimoniul Muzeului Judeţean Arad şi al Casei de Culturǎ a Municipiului, precum şi secvenţe din douǎ filme de epocǎ, realizate în Arad în anul 1913. Încǎ de la primele imagini, se face legǎtura între trecutul şi prezentul oraşului nostru, în prim plan fiind celebra "Sǎgeatǎ verde", urmaşa primului tren ce a circulat din anul 1913 pe linia de cale feratǎ Arad - Ghioroc - prima linie electrificatǎ din Estul Europei şi a şasea în lume. Pornind de la acest tren ce şi acum face deliciul vizitatorilor strǎini, cameramanul ne conduce în zilele de azi, pe bulevarde şi strǎzi moderne, dar de unde nu lipseşte amprenta trecutului, pǎstratǎ în edificiile din centrul oraşului. Filmul surprinde evoluţia istoricǎ a Aradului, prezentând şi aspecte inedite, puţin cunoscute publicului larg. Istoria, cultura, dezvoltarea economicǎ şi socialǎ, învǎţǎmântul, pe parcursul trecerii timpului, sunt dezvǎluite, prin intermediul comentariului citit cu profesionalism de Mircea Munteanu, redactor la “Radio Timişoara”. 


Realizatorii au decis sǎ numeascǎ acest film “Aradul - oraşul care era sǎ fie mutat”, de la o întâmplare istoricǎ. Împǎrǎteasa Maria Tereza a dorit sǎ mute urbea Aradului de pe aceste locuri în pusta Zimandului, dar locuitorii nu au agreat deloc aceastǎ idee. O datǎ cu moartea împǎrǎtesei şi venirea pe tron a lui Iosif al II-lea, mişcarea petiţionarǎ a fost atât de intensǎ, încât împǎratul a revenit asupra deciziei predecesoarei sale şi a hotǎrât cǎ Aradul nu merita sǎ fie mutat. Printre alte aspecte mai puţin cunoscute, se numǎrǎ şi acela privind fabricarea de automobile. Foarte puţini arǎdeni ştiu cǎ în Arad s-au construit automobile încǎ din anul 1919, când firma Ford a inaugurat aici o linie de fabricaţie. 


Chiar din ziua premierei au existat cereri pentru cumpǎrarea filmului şi comercializarea lui pentru turiştii strǎini, care şi-au dorit sǎ vadǎ un film despre Arad de multǎ vreme, solicitându-l la toate librǎriile. Din pǎcate, premiera filmului documentar a fost onoratǎ, din partea oficialitǎţilor arǎdene, de fapt principalii beneficiari ai producţiei, doar de vicepreşedintele Consiliului Judeţean, Claudiu Cristea. În schimb, circa 40 de oameni de culturǎ şi de presǎ din Arad au fost curioşi sǎ vadǎ primul film de prezentare al Aradului produs din bugetul local. Discuţiile care au urmat dupǎ vizionare au fost foarte incitante. Istorici, regizori film, scriitori, critici au purecat fiecare minut al filmului. Gheaţa a fost spartǎ uşor de poetul Vasile Dan, preşedintele Uniunii Scriitorilor, filiala Arad, care a spus ca “filmul este, oricand, o carte de vizitǎ pentru Arad şi reuşeşte sǎ surprindǎ subtil, dar apetisant, identitatea oraşului". Fostul director al Teatrului de Stat din Arad, Ovidiu Cornea, a fost chiar entuziasmat, mai ales datoritǎ faptului cǎ povestea Aradului începe chiar cu emblema oraşului, acel tramvai “Sǎgeata Verde”.


Virtual Arad News


Sâmbătă, 13 ianuarie 2001








1997





Interviu Iosif Costinaş

"Timişoara Decembrie 1989"

regia - Ovidiu Bose Paştina

imaginea - Doru Segal 

 Sahiafilm 1991



Drumul spre identitate al laureatului

Iosif Costinaş a început ceea ce se numeşte “activitatea de cineclub” în 1963. Între timp, în douǎzeci şi unu de ani, a mai fǎcut şi altele: de pildǎ, a scris teatru şi prozǎ, a învǎţat sǎ-şi accepte condiţia de cineast amator, laureat la mai toate competiţiile genului, în ediţii locale, zonale, republicane.


Filmele din perioada de început erau nu mai mult decît pastile cinematografice, întoarceri umoristice asupra zonelor marginale ale realitǎţii. Ceea ce impresiona ţinea de unghiul de filmare, de calitatea şi coerenţa imaginilor, dezvǎluind faptul cǎ, prin lentila aparatului de filmat, priveşte ochiul unui ins dotat pentru “meseria de cineast amator”.


Din cînd în cînd, cadrele filmice închideau o nelinişte, o ambiţie manifestǎ de depǎşire a stadiului înregistrǎrii fluente, racordate simplu ideii programatice a filmǎrii. Se întîmpla, adicǎ, sǎ urmǎreşti perspectiva unei curţi interioare, primǎvara, nu pentru a admira concupiscenţa spaţiului gǎsit, ci pentru a înţelege cǎ, în urcǎrile imaginii prin curtea tubularǎ, pînǎ la pata de cer de deasupra, existǎ semnele unor întrebǎri existenţiale, încercarea de a vedea mai mult decît atracţioasa aparenţǎ a lucrurilor, de a scruta un dincolo, de a pǎtrunde, filmînd, în rostul mai adînc al unei suite de imagini.


De-acum, e destul de puţin sǎ spui despre Iosif Costinaş “are şase premii naţionale, numai de prin '80 încoace”, sau “trei ani la rînd a ocupat poziţia întîi în întîlnirile filmului pentru tineret”, sau “e cunoscut atît în ţarǎ cît şi în strǎinǎtate, de la Brno din Cehoslovacia şi de la Sombor din Iugoslavia întorcîndu-se cu medalia de aur.”

Lecţiile, fragmentariile, portretele, peliculele sale “cine-verite” sau etnografice, observǎrile sale filmate încep sǎ conteze între obiectele ce intrǎ în sfera artei.


“Prietenul meu sculptorul” ar fi un recent exemplu: un eseu despre biografia interioarǎ a unei vieţi dedicate sculpturii, “lucrat” cu o înaltǎ discreţie, cu simplicitatea artistului autentic.

Iosif Costinaş se aflǎ, deci, la capǎtul unui drum, pe un prag de la care un alt drum, poate mai greu, cu siguranţǎ dificil, dar pe care, sper, se va afla în continuare. Ultimele filme mi-au spus cǎ Iosif Costinaş şi-a cîştigat identitatea. Ceea ce nu este puţin.  “Prietenul meu sculptorul” vorbeşte despre intrarea cineastului, mereu premiat în confruntǎri municipale, judeţene, naţionale şi internaţionale, într-o zonǎ poeticǎ, într-o încǎpere unde publicului sǎu constant i s-a adǎugat un personaj: acesta este cel ce poate semna peliculele proiectate pe un ecran cu un nume rezistent la trecerea vremii.


Iosif Costinaş, spun, e un cineast autentic şi cu viitor.

 

Antoaneta C. Iordache,  Revista  Orizont  nr. 31, 1984 






Revista Orizont, nr. 30, 30 iulie 1982


O seară de teatru-lectură

Prima şedinţǎ din acest an a cenaclului Asociaţiei Scriitorilor şi a revistei “Orizont” a programat o searǎ de teatru-lecturǎ. Mihai Stelian Homeag, Zoltan Spitzer, Nicolae Cococeanu, Simona Ştefaniga, Lia Sabo, Doru Neacşu şi Teofani Manos, au interpretat piesa într-un act  “Într-o noapte de varǎ” de Iosif Costinaş. Lucrǎrile şedinţei au fost conduse de Antoaneta C. Iordache.

 

Referent: Mircea Mihǎieş: “...I.C. pare sǎ fi rǎmas ataşat de marele boom al anilor trecuţi: fenomenul kitsch...; piesa este o vastǎ culegere de clişee, aproape un dicţionar, iar valoarea teatrului practicat de autor ţine mai întîi de simptomatologia literarǎ”.

 

Au luat cuvîntul:


Traian Galea: “...pusǎ în scenǎ piesa ar avea mult mai mare succes.”

Carmen Odangiu: “...schiţa unei posibile comedii...; se simte nevoia unei mai mari vehemenţe...”

Mihai Stelian Homeag: “...piesa nu a fost scrisǎ pentru a fi criticatǎ din punct de vedere al limbajului, ci pentru popor...”

Sergiu Levin: “Iosif Costinaş trece printr-o fazǎ de autofascinaţie, mişcarea lentǎ a piesei sale trǎdeazǎ vocaţia de moralizator...”

Gheorghe Leahu: “...autorul se apropie extrem de convingǎtor de un mare succes...”

Marian Odangiu: “...finalul piesei, care propune, de fapt o intrigǎ poliţistǎ, mi se pare extraordinar - ca simbol...”

Gheorghe Koczka: “...Variaţiuni pe o temǎ datǎ...; O lume caracterizatǎ mai ales prin ceea ce respinge.”

Diogene Bihoi: “...autorul e pe cale sǎ impunǎ o formulǎ, el ştie ce vrea...; existǎ deja pretextul scenic pentru o piesǎ mare...”

Rodica Barbat: “...o formulǎ de teatru din cele mai remarcabile, cu o unitate de viziune de excepţie...”

Ştefan Sasu: “...piesa certificǎ talentul, calitatea de dramaturg a lui Costinaş...”

 

Revista Orizont, 15 ianuarie 1982










Iosif Costinaş

Iatǎ un film. “Iatǎ” înseamnǎ exact ce înseamnǎ. Adicǎ citiţi cele ce urmeazǎ şi încercaţi sǎ vedeţi alb-negru.   Simplu, fǎrǎ nici un adaus de gest, de mimicǎ, de peisaj. Vǎ rog sǎ priviţi acest film. Un nas (un nas) împinge pe o bucatǎ de asfalt o nucǎ. De sus, apare în curînd un pantof bine lustruit care zdrobeşte nuca sub privirile dezolate ale posesorului nasului. Dupǎ ce cojile sînt date la o parte de acelaşi pantof, apare o mînǎ care depune placidǎ, sub nasul plecat cu smerenie pe asfalt, o alunǎ. Final. Un nas (un nas) împinge pe o bucatǎ de asfalt o alunǎ.

 

Iosif Costinaş. 32 de ani. Absolvent al facultǎţii de filologie, metodist la Centrul de îndrumare a creaţiei populare, 15 filme realizate. Marele premiu la festivalul naţional al filmului studenţesc, (Timişoara 1970) pentru colajul “Masculin-feminin”. Premiul revistei Forum pentru “Nuca şi aluna”. Premiul I şi titlul de laureat al Festivalului naţional al cinecluburilor 1971, pentru documentarul artistic "Paralela" şi premiul special al revistei “Cinema” pentru cea mai bunǎ selecţie personalǎ.

 

Despre filmul pe care l-am povestit şi alte asemǎnǎtoare se poate spune cam aşa: angajare criticǎ într-o realitate imediatǎ, filme-alegorie, neutralitate a cadrului, suficientǎ capacitate de generalizare, apetit (nu însǎ gratuit) pentru “poanta” finalǎ, maximum de concentrare a mijloacelor, austeritate a imaginii, absenţa coloanei sonore, apel în exclusivitate la o dinamicǎ a gestului. Aproape film al anilor '30.

 

- Ce zici, Iosif Costinaş, de prezentarea pe care ţi-am fǎcut-o?

- Merge.

- Bun. Crede-mǎ, mai mult nu se putea face la o simplǎ prezentare. Filmele tale trebuie vǎzute, nu povestite. Te rog spune tu ceva acum. Ceva la care ţii foarte mult.

- Vreau sǎ-ţi spun ceva, destul de oficios, despre condiţia cineamatorului. Am s-o spun pentru cǎ de filmele noastre nu are voie sǎ se aleagǎ praful şi pulberea. Ce se întîmplǎ cu aceste filme? Mai nimic. Pentrucǎ nu existǎ posibilitatea unor legǎturi între oamenii care fac film de amator exceptînd festivalurile. Nu existǎ o federaţie sau o asociaţie a cineamatorilor. Apoi, participǎrile în strǎinǎtate sînt sporadice. Filmele reprezentative stau bine aranjate şi încuiate în dulapuri. Sǎ fie clar: soarta filmului de amator trebuie sǎ stea în mîna cineamatorilor, nu în mîna unor profesionişti mai mult sau mai puţin interesaţi în treaba asta. E destul, nu?

 

A.S. (probabil Adriana Simlovici),  Revista   Orizont,  3 VIII 1972