Iosif Costinaş
Vorbeşte-un om, nu latră-un cîine!

Marți, adică în 16 februarie, Iosif Costinaș ar fi împlinit 81 de ani. Din păcate, în 2002, Bebe, cum era alintat de prieteni, a dispărut fără urmă pentru ca, un an mai târziu, cadavrul său să fie găsit undeva aproape de Pişchia. Deși cazul a fost clasat cu rezoluția „sinucidere”, lucrurile par mult mai complicate. Asta fiindcă cineastul, scriitorul și jurnalistul Bebe Costinaș a fost, după 1989, în paginile ziarului „Timișoara”, una dintre vocile cele mai dure cu fosta Securitate, cu armata care a tras în timișoreni în decembrie 1989 și, nu în ultimul rând, cu puterea neocomunistă instalată sub pulpana lui Ion Iliescu. Cealaltă parte a personalității sale, cea a omului de cultură înseamnă cineclub cu filme de scurtmetraj premiate și la nivel european, piese de teatru, volume de proză scurtă și de interviuri, dar mai ales o instituție culturală underground ce era cunoscută în lumea timișoreană a anilor `70 și `80 sub numele de Dulapul. Acolo veneau, seară de seară, prietenii apropiați ai lui Bebe, între care Lelu Bihoi Croncanu, Tavi Ștefănescu Jesus, Ilie Stepan, Doru Iosif, phoenicșii Nicu Covaci, Mircea Baniciu sau Valeriu Sepi și mulți, mulți alții.Nu uit să vă spun că „instituție underground” înseamnă instituție subterană, neoficială.
(rubricã difuzatã în 18 februarie 2021)
Rubrică realizată de Marcel Tolcea la Radio România Timișoara



După rubrica de ieri în care am evocat personalitatea celui care a fost omul de cultură și jurnalistul Iosif Costinaș, un prieten m-a sunat și mi-a reproșat că nu am spus nimic despre darul minunat al lui Bebe: acela de a da porecle. Sigur, am amintit câteva porecle, dar nu am spus că ele sunt opera lui Bebe Costinaș. Da, Bebe era un poreclitor de geniu fiindcă reuşea să surprindă într-un nume o viaţă întreagă. Nicio persoană importantă din preajmă nu i-a scăpat. Din redacția revistei „Orizont”, unde a lucrat o perioadă, Anghel Dumbrăveanu a fost Condoru, Ion Arieșanu era Jean Duiosu, Aurel Turcuș era Melcul Carpatin, dar nici prietenii apropiați nu scăpau: Lelu Bihoi era Croncanu, Tavi Ștefănescu era Clămpău sau Jesus, Ilie Stepan era Mansonelu (semăna cu Charles Manson, zicea Bebe) și chiar Croncanu, Doru Iosif era Castravete, Daniel Vighi era Dănilă, Sandu Cure, era SD Beautiful ș.a.m.d. Dar, culmea, Bebe nu avea nici o poreclă.
Iar la capitolul cuvinte inventate, amintesc expresia „a face scobu”, sau scobutilul, însemna ca toată lumea să se scobească prin buzunare și să dea cât consideră pentru, îndeosebi, vodcă. Iar Supremul dispreț al lui Bebe se încarna într-un adjectiv superlativ negativ : cioclu, cu varianta feminină „cioaclă”.

(rubricã difuzatã în 19 februarie 2021)

Rubrică realizată de Marcel Tolcea la Radio România Timișoara




Mircea Mihăieş în dialog cu llie Stepan



MIRCEA MIHĂIEŞ: Uite că am atins şi elemente de boemă, care sunt, de altfel, inevitabile. Aş vrea să evocăm un astfel de moment specific şi subiectiv. E vorba de celebrul ,,Dulap”, din anii '70-'80, locul unde ne-am şi cunoscut. Iar aici ar trebui să vorbim şi despre Bebe Costinaş, un personaj din galeria de boemi ai Timişoarei. Noi am fost colegi la revista Orizont. Nu mă mȃndresc cu asta, dar după 1990, ca redactor-şef, a trebuit să-l dau afară din redacţie. Nu-l mai interesa prea mult partea culturală. Intrase în investigaţii politice, aşa că ne-am despărţit amiabil. I-am păstrat mereu o anumită tandreţe, pentru că se lega în mintea mea de perioada de formare intelectuală. Bebe Costinaş era un om al entuziasmelor, care aduna în jurul lui cele mai bizare personaje. Era din specia celor care făceau ca lucrurile să se întȃmple. Era un ,,activist cultural” - ideal vorbind. Ce era, de fapt, ,,Dulapul”? Un spaţiu înglobat în actuala Bancă Transilvania. Fusese sediul ARLUS-ului, casa prieteniei romȃno-sovietice, şi cam rămăsese fără obiect, pentru că nu mai aveam relaţii de prietenie culturală cu URSS. Era într-o stare de semiabandon. Bebe Costinaş avea acolo, în subsol, laboratorul de cinema. La parter, pusese un şir de dulapuri vechi, abandonate nu se ştie cum, care formau un perete despărţitor. Dincolo de ele era un spaţiu perfect izolat, de cȃteva zeci de metri pătraţi. Ideal pentru chefuri, spectacole improvizate şi cȃntări. Se intra prin uşa unuia dintre dulapuri.


ILIE STEPAN: Nu cred fi existat artist timişorean sau care a trecut prin Timişoara care nu fi ajuns la ,,Dulap”. Pȃnă şi corul Madrigal, condus de Marin Constantin, a fost acolo după un spectacol. Ȋntr-o ţară normală la cap, s-ar fi putut scoate nişte beneficii serioase din ,,Dulap”. Putea fie introdus într-un circuit turistic. Era o chestie fabuloasă. Pe unul dintre pereţi tronau şlapii lui Ştefan Dandu, textier şi boem al oraşului. A scris pentru PRO Musica, pentru Cargo, pentru Progresiv TM, pentru multe trupe. El facea beatbox sincretic, combinat cu ghitare, înainte de a se naşte beatboxul în America. Cȃnd se ,,parfuma”, începea cînte din gură, tot, inclusiv instrumentele. Pentru toba mare dădea cu şlapul în podele. Canta The Doors, Cream, era omul-orchestră. Bebe l-a iubit atȃt de mult, încȃt odată i-a cumpărat nişte pantofi noi şi i-a zis nu-l mai lasă plece cu şlapii. I-a pus în cui, unde au rămas exclusiv ca instrument muzical. Bebe era şi un genial făcător de porecle. Tu mai ştii ce poreclă ai avut?


M.M.: Am avut vreo două: Rudolf şi Corp 6. Eram tehnoredactor la Orizont şi le spuneam furios, cȃnd aduceau texte prea lungi, ceea ce se întampla aproape întotdeauna: ,,Textul ăsta nu intră nici cu corp 6!. Era un corp de literă foarte mic, pe care trebuia să-l citeşti cu lupa. Pe ei îi amuza foarte tare cum spuneam chestia asta. Antoaneta Iordache, sotia lui Claudiu, era Despina, Adriana Babeţi era Moira, Ion Arieşanu era Jean Duiosul, Anghel Dumbrăveanu era Condorul, Aurel Turcuş - Melcul Carpatin. Iar tu erai Instructorul! Să-ţi spun varianta auzită de mine legată de această poreclă a ta. La un spectacol al vostru, aţi fost prezentaţi de un responsabil cultural cu următoarea formulă, decupată din limbajul stupid al vremii: ,,Urmează formaţia vocal-instrumentală PRO Musica. Instructor, Ilie Stepan”. Asta o ştiu de la Bebe - şia ai rămas ani de zile, Instructorul.


I.S.: Chiar aşa! După aceea, am fost Manson, de la Charles Manson, cȃnd aveam părul foarte lung şi o barbă enormă, apoi Croncanul. Croncanul-titular era Lelu Bihoi. Dar eram şi eu Croncan.


M.M.: Tu veneai mai rar la ,,Dulap”, cel puţin în perioada cȃnd eram prin anii II-III la facultate. Iar cȃnd veneai era un eveniment comunicat din vreme: ,,Azi vine şi Ilie”. Erai primit cu solemnitate, care contrasta cu umorul tău necruţător. Ţin minte o dată te-a sunat Bebe vii la ,,Dulap” şi tu ai zis: ,,Da, şi să aduc şi vioara, nu?”. Era acolo şi un băiat cu o înfăţişare christică, Tavi Ştefănescu. Lui i se spunea, după caz, Jesus şi Clămpăul. Cȃnta dumnezeieş te din repertoriul lui Cat Stevens. Voii făcut o melodie minunată împreună, ,,Prietene”, pe un text de Puiu Marinescu. Tavi a plecat şi el dintre noi acum cȃţiva ani. Trăia în Italia.


I.S.: Da, acesta a fost ,,Dulapul”. Avea un farmec, era o oază, un clopot de sticlă în acel haos. Sus era Orizontul, era Comitetul de Cultură, era revista sȃrbească Kniževni Zivot. La ,,Dulap” se cȃnta întruna. Toată lumea venea acolo, de la Nicu Covaci la Mircea Baniciu şi Alexandru Andrieş. Veneau şi artişti plastici, scriitori, actori, medici, boemi, trosnitori de alcool.


M.M.: Exista şi ritualul numit ,,scobul”. Era o prescurtare de la formula magica a lui Bebe, ,,Scobiţi-vă prin buzunare, cioclilor”. Asta însemna se făcea cheta pentru votcă, băutura predilectă a acelui loc magic. Sticlele erau depozitate în dulapuri, iar o dată pe an se vindeau.


I.S.: Erau sute de sticle, se prăvăleau din dulapuri. Munţi de sticle. Se strȃngea din vȃnzarea lor o sumă considerabilă.


M.M.: E bine am menţionat şi un astfel de moment, pentru reprezenta o formă alternativă de exprimare. Predomina atmosfera de veselie şi de prietenie. Era un fel de plăcută convivialitate, a oamenilor care chiar se apreciau unii pe alţii. Tin minte că, în momentul în care te pregăteai cȃnţi la ghitară, se făcea o linişte mormȃntală. Nu mai respira nimeni. Tu erai în lumea ta şi pogorai din cȃnd în cȃnd printre muritori. Era o mare bucurie particip la acea societate completamente liberă, chiar dacă spaţiul era unul închis etanş.


I.S.: Cȃnd ajungeai intri în spaţiul acela însemna erai cineva. Era clar erai acceptat. Era, concomitent, un fel de ţie şi o selecţie colectivă. Iar cine ajungea acolo voia revină mereu.


Şapte zile, plus una

POLIROM 2018

(Fragment despre “Dulapul” lui Bebe Costinaş din anii ’70-‘80)





Ilie Chelariu despre Bebe

Dramaturg, poet, prozator, om de cinema, jurnalist, activist civic, Iosif Costinaş s-a străduit pentru oameni, ca artist şi ca luptător pentru libertate, din toate puterile şi harurile cu care l-a înzestrat Creatorul.


Idealist până la sacrificiu, a sperat că binele va triumfa, iar cei din jurul lui vor regăsi adevărul, cel care îi va elibera pe toţi, buni şi răi, deopotrivă.


Teatrul scris de Iosif Costinaş reprezintă o faţă aparte a personalităţii lui, cea de fin psiholog şi observator discret al universului cotidian, cel care îi condiţionează pe oameni şi îi determină să facă, din laşitate sau din comoditate, compromisul cel mic, care, cumulat, devine cel mare, rădăcina tuturor relelor de care pătimeşte o societate.



Postfaţă la volumul "Iosif Costinaş - Teatru", Editura Eubeea, Timişoara 2008


***



Cioclii lui Costinaş

Un acuşi uitat scriitor din Timişoara, – premoniţie personală legată de reclamata anticulturalitate a urbei – başca jurnalist, profesor, dramaturg, politician şi personalitate civică, obişnuia să-şi gratuleze o parte din concetăţeni cu termenul de cioclu. Spre satisfacţia sa, mulţi au împrumutat şi folosit apelativul, ba a apărut şi o variantă pentru sexul slab: cioaclă.Termenul, folosit îndeosebi prin locante mai lesne, la masa la care binevoia a se scufunda, mai încoace, în tăceri Iosif Costinaş, căci despre el este vorba, a devenit o etichetă care împărţea românii în două: cioclii şi ceilalţi. Multă vreme am încercat să dezleg misterul acestei amuzante trieri care se manifesta îndeosebi în lumea celor care aveau un cuvânt de spus în viaţa publică. În timp ce majoritatea convivilor foloseau cuvântul în context de bârfă, Costinaş, Iosâf sau Bebe – după cum doriţi, avea alte repere. Îi nominaliza ca ciocli pe protagoniştii fără har ai vieţii publice, pe demagogi, pe cei ce jucau necinstit sau pe stupizii ajunşi prin conjunctură în poziţii nemeritate. Da, era vorba de cioclii societăţii româneşti postrevoluţionare, cei care ne-au îngropat atâtea speranţe şi atâţia ani de viaţă… Fie că era vorba de scriitori sau politicieni, în ochii lui Costinaş respectivii însemnau cam tot atât cât înseamnă acele personaje care amuşină moartea şi câştigul de pe urma ei.Costinaş a tăcut, cioclii vorbesc mai departe. Scriitori fiind, şi eu şi el, nu pot să nu îmi amintesc de împărţirea făcută de el. Scriitori fiind, şi eu şi el, nu pot să uit despărţirea de el. Şi de faptul că cioclii au învins prezentul nostru.Însă doar prezentul?


Ilie Chelariu - articol apărut în suplimentul cultural al cotidianului "Renaşterea bănăţeană" ("Paralela 45"), 2011





1995




 

Lui Be

Marfarul lovindu-l pe Gheorghe
îi trecu capu' prin cur.
N-avea oricum, o meclă
să-l chiar avantajeze.
Umbla cu-n geamantan
lipit cu etichete din locurile
unde nu fusese.
Zicea că-l cunoştea pe unu' Ghoethe,
prin Lotte (o eticheta din Weimar,
şi-o alta c-un comportament bizar;
scria Adam, 
citeai şi-ţi apărea chiar Amsterdam)
Animalele alea constatatoare l-au
luat pe bucăţi.
Prima aducţie a ochiului lor scormonitor,
a fost, din faţă-i, curu',
nici le-a păsat că s-a născut întâmplător.
L-au luat aşa, bucată cu bucată, fără să le tresară muşchiul lor.
(măcar că peste şină, într-o grădină
se prăbuşea un cotor de măr)
Aşa-i că-ţi vine să-i tragi de-a dreptul
un picior în lucrul ăsta călăuzitor?
Asta fiindcă animalele alea,
i-au văzut doar un ulcior, 
la ochiul lui amăgitor.
Nici că gândeau, nici că visau, 
că-n timp ce constatau,
el,
mort fiind,
ba apărea,
ba se-ascundea
dup'un dulap.
A fost lovit în viaţa asta,
de-un tren, ca de-un motor
scăpat de pe-un tractor,
când la făbrukă începuse să se simtă
Dumnezeieşte, sau al dracului de bine
pe motostivuitor
sau pe maşina de tuns iarba <MATADOR>.



Doru Iosif * Poetul curţii de la nr. 5 
(Eubeea, 2005)

 





Nu am uitat

Nu am uitat perioada anilor '60 -'70, de la cinecluburile timişorene.
Nu am uitat implicarea ta, mai mult decât oportunǎ, în evenimentele din     decembrie 1989.
Nu am uitat demonstraţiile din anii '9o-'92 în care ai fost “vioara întâia”.
Nu am uitat sutele de articole din ziarul Timişoara prin care încercai sǎ conştientizezi instaurarea unei democraţii reale în România.
Nu am uitat faptul cǎ timp de 13 ani ai luptat pentru aflarea ADEVĂRULUI despre evenimentele din decembrie 1989 şi ai susţinut necesitatea desconspirǎrii dosarelor Securitǎţii.
Nu am uitat cǎ în anul 1996, când ai fost redactor-şef la ziarul Timişoara, prin incisivitatea şi, am putea spune chiar agresivitatea ta, ai fost “motorul” datoritǎ cǎruia ziarul Timişoara a pus eficient “umǎrul” pentru realizarea SCHIMBĂRII atât în plan local, cât şi naţional.
Nu am uitat ultimii ani, când aproape în fiecare a doua zi ne “certam” cu privire la situaţia politicǎ şi economicǎ a României.
Şi, nu în ultimul rând, noi, colegii şi prietenii tǎi de la Societatea şi ziarul Timişoara,
nu vom uita cǎ avem obligaţia, şi pentru tine, sǎ insistǎm şi pe mai departe pentru
aflarea adevǎrului despre Revoluţie şi pentru aflarea adevǎrului privind dispariţia şi cauza morţii tale.
Sper sǎ-ţi fi gǎsit liniştea pe care o meriţi…

Oscar Berger - Timişoara Internaţional, nr. 179, 16 octombrie 2003



De adevăr se moare
(Epitaf)


De-atât-amar de vreme fosta-i dispărut ...


Acum ştiind că ai murit … misterios,

Îţi facem un mormânt fireşte,

Te vom păstra în amintire calm, pios

Şi-om spune despre tine o poveste :


A fost odată Iosif Costinaş,

Zis Bebe-ntre prieteni-camarazi,

Curajul îi era faimos făgaş

Stârnind invidii, ură, groază şi necaz,


A stat cu pieptul dezvelit spre adevăr

Şi nu avea vreo teamă pentru sine

Să-l spună clar şi răspicat,

Sperând neobosit că adevăru’nvinge !


Speranţele i-au fost prea violent curmate

(De cine vom afla vreodată?)

În trecerea la viaţa de apoi,

Grăbită de-o nălucă pe-nserate

Să semene iar moarte printre noi,


Plecat-a din această lume tristă

Lăsându-ne privind uimiţi spre morţi !

Putea-vom să îi mulţumim de tot vreodată

Şi să ne ierte să-l rugăm, pe toţi ?


De strâns-am bani de-nmormântare

E-un semn că Timişoara e săracă,

Avut-au grij-ai ei şi-ai lui călăi

S-o ţină până azi mereu sfărmată !


Prietene, acolo unde eşti

Să nu ne uiţi, că noi aici acasă

Vom zămisli din adevărul tău

Fărâme de viaţă ne-nţeleasă


Şi ne vom revedea curând în nesfârşit,

Să desluşim pe îndelete ne-nţelesul

Acelor lucruri foste şi-al celor viitoare

Simţind mereu cât adevăr ne doare,

Mereu aflând că de-adevăr se moare !


Mihail Decean, Timişoara, nr. 118, 9 octombrie 2003





Remember Bebe Costinaş. Recitiţi!

În 11 septembrie 1991, în nr. 177 al ziarului “Timişoara”, Iosif Costinaş face dezvăluiri în premieră despre cadavrele arse la Curtea de furaje a CAP Freidorf în decembrie 89:
„Ştefan Szücs: Împreună cu fiul meu, am adunat oase şi fragmente de oase: coaste, tibii, falange de la degetele mâinilor. Am umplut două pungi de nailon cu oase. Le-am dus la Radio Timişoara. Acolo se afla maiorul Nacov. I-am dat lui cele două pungi cu oase. După câtva timp, am fost chemat la Procuratura militară. Procurorul militar Adrian Anghel mi-a spus că şi pentru el e clar că sunt oase din corpul uman. Mi-a spus că a găsit şi nişte chimicale, care, în mod normal, nu aveau cum să fie acolo în paie”.
Şi tot în “Timişoara”, nr. 22/1991, de recitit un articol despre “aşa-zişii terorişti” care “nu au fost altceva decât componenţii unor unităţi speciale de Securitate din Bucureşti. În Timişoara, aceste forţe speciale au început să vină, de la Bucureşti, luni, 18 decembrie 1989, cu două avioane având fiecare 48 de locuri”.


Marcel Tolcea, decembrie 2008, blogul personal





Iosif Costinaş

Nevoia intervenţiilor personalizate


Iosif Costinaş a fost ca jurnalist un om implicat. Şi a făcut astfel prin declinarea şi în scris a calităţii de reporter, personalizându-şi intervenţiile. A făcut-o nu pentru a se lustrui pe sine, ca să amintim de expresia folosită de Eminescu, de a se scoate în evidenţă, ci pentru a întări cele spuse, de a întări spusele celorlalţi şi a le valoriza şi prin calitatea sa de ziarist martor sau chiar implicat în evenimente. În general, jurnalistul scrie la persoana a treia, abordarea fiind una cât mai obiectivă, cât mai impersonală. Uneori, mai ales în lucrările ştiinţifice ori în abordările polemice (spre exemplu) este folosit pluralul modestiei: noi considerăm că... în loc de eu consider că... Costinaş credea, poate, că această abordare mai academică ţine de formalism, ba chiar de o falsă modestie, una chiar ipocrită. Ca ziarist dinamic însă, persoana I singular a abordării jurnalistice îi era necesară atât pentru a se prezenta pe sine, dar mai ales pentru a se delimita de ceilalţi. Procedeul înseamnă păstrarea unei mici distanţe faţă de interlocutor, distanţă nepermisă de pluralul modestiei. Formula „Noi considerăm că ne-am făcut datoria faţă de ţară” poate avea efecte devastatoare dacă este folosită în legătură cu militarii care au deschis focul asupra demonstranţilor din cazarma din Calea Lipovei. Distanţa se cere păstrată şi faţă de interlocutorii consideraţi apropiaţi, prieteni ai autorului, deoarece Costinaş vrea să le lase personalitatea şi imaginea întregi, neumbrite de asocieri ce pot genera confuzie.

Orizont nr. 5, 2/2/1990
Stilul acesta prietenesc de abordare la persoana I singular îi era propriu şi în viaţă lui Iosif Costinaş, căci făcea parte din categoria oamenilor care nu se formalizează şi nici nu au mari orgolii de apărat. Pe de altă parte, nici nu era vorba de o persoană zglobie şi de care să te apropii uşor. Prin afirmarea eului jurnalistic propriu  (însă numai acolo unde era nevoie, nu în exces), cititorul era surprins, ca apoi să fie introdus în lumea adunării informaţiilor şi redactării textului, spaţiu în care, în mod obişnuit, publicul nu are acces. Omul de presă aducea, astfel, un plus de informaţie, dar şi reuşea să contureze mai bine faptele şi atmosfera. Drept urmare, textul căpăta în consistenţă, limpezime şi dinamism. Exemplară în privinţa acestei abordări este prezentarea (introducere, intro, chapeau, şapou) făcută la un interviu publicat în revista Orizont nr. 5, din 2 februarie 1990: „Unul dintre oamenii care au intrat, meteoric, în existenţa mea este locotenent-colonelul Petre Ghinea. În dimineaţa zilei de 23 decembrie ’89, m-am postat, purtând o cocardă tricoloră la piept – aceasta fiind în acel timp (care, acum, mi se pare foarte îndepărtat) cea mai elocventă legitimaţie – m-am postat, deci, în faţa Comandamentului Garnizoanei Timişoara din Piaţa Libertăţii. Scopul meu era, la început, pur gazetăresc. Printre transportoare blindate, mitraliere antiaeriene, ostaşi şi ofiţeri marcaţi de oboseala unei nopţi albe, în care fusese deslănţuit un adevărat război urban de gherilă, printre zecile de tineri veniţi, voluntar, să ajute Armata, printre feluriţii gură-cască (netemători, spre mirarea mea, de rafalele pornite din automatele teroriştilor), printre teleaşti şi reporteri străini, l-am remarcat pe ofiţerul Petre Ghinea”.

O viaţă trăită intens


Boem într-o oarecare măsură, Iosif Costinaş era adeptul unei vieţi trăite intens, însă de care să te şi bucuri la un pahar de vin sau cu o mâncare bună în faţă. În scris însă, ca jurnalist, a dat dovadă de o tenacitate ieşită din comun. Şi-a urmărit subiectele cu scrupulozitate şi le-a redactat cu o oarecare pedanterie, în care se vede aplecarea spre amănunt, argumentarea fiind deplină şi, uneori, aproape sofisticată. Manuscrisele lui erau întotdeauna clare, curate, pe coli albe şi imprimate la maşina de scris, aceasta fiind prevăzută mereu cu bandă nouă sau aproape.


Iosif Costinaş a dus o activitate intensă ca activist civic. A pus bazele Forumului cetăţenesc, organism care avea să funcţioneze în colaborare cu Societatea Timişoara, dar independent de aceasta, profitând de un cadru specializat şi, în acelaşi timp, mai liber de acţiune. Obiectivul era unul cât se poate de limpede: demascarea foştilor securişti şi a informatorilor acestui organism de represiune din vremea comuniştilor. Eforturile depuse au fost titanice, căci reprezentanţii vechiului şi noului regim nu doreau să-i lase pe reprezentanţii societăţii civile să-şi vâre nasul prin dosare. Reprezentanţii Forumului cetăţenesc sunt purtaţi dintr-un loc în altul, fără să ajungă la mult-căutatele dosare. Semnificativă este, în acest sens, relatarea făcută de la întâlnirea cu noul comandant al Garnizoanei militare: „Îndrumaţi de domnul locotenent-colonel Bot Vasile (o parte din dosare se află la Garnizoana militară Timişoara), ne prezentăm în ziua de 5 mai, în jurul orei 10, la Comandamentul Garnizoanei. Suntem primiţi, cu o excepţională amabilitate, de domnul colonel Ilie Marin, comandantul garnizoanei. Dumnealui înţelege imediat de ce vrem să... ajungem la dosarele pe care Securitatea le-a întocmit, repetăm, în mod abuziv, concetăţenilor noştri în urma denunţurilor şi informaţiilor culese de la informatorii plătiţi şi neplătiţi”. Dezamăgire însă, căci la Garnizoana militară nu erau decât dosarele întocmite de ofiţerii de contrainformaţii din armată. 


Iosif Costinaş avea să dovedească însă tenacitate, căci a bătut pe la multe porţi şi a obţinut informaţii şi documente interesante. Nu a ajuns la deconspirarea Securităţii ca poliţie politică, căci nici în ziua de astăzi nu există suficientă voinţă politică pentru a o face. Ce-i drept, unii paşi, mărunţi, au fost făcuţi prin înfiinţarea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor fostei Securităţi, dar a cărui activitate a fost tot timpul sabotată, adesea prin îngrădiri legale, dar imorale! Cu toate acestea, activitatea Forumului Cetăţenesc a fost una intensă şi relevantă, multe persoane care au suferit de pe urma securiştilor şi informatorilor acestora fiind ajutate să scoată adevărul la iveală.


La biografie trebuie să adăugăm că Iosif Costinaş s-a născut în 16 februarie 1940 în Bucureşti. A trăit însă cei mai mulţi ani la Timişoara, implicat fiind în activitatea cinecluburilor. A scris şi cărţi de proză, însă publicistica s-a dovedit marea sa pasiune. În vara lui 2002, când a fost văzut pentru ultima dată, înainte de atât de misterioasa lui dispariţie, avea doar 62 de ani şi multe, foarte multe proiecte...



Lucian-Vasile Szabo
Jurnalişti, eroi, terorişti
Revoluţia de la Timişoara în presa locală
Asociaţia Memorialul Revoluţiei 16-22 decembrie 1989, Timişoara
ISBN: 978-973-8970-16-8
Editura ÎNVIEREA, Arhiepiscopia Timişoara, 2009



Interviu Puiu Marinescu 2013 - Fragment despre boema Timişoarei

TVR Timişoara, Emisiunea Ora Regiunii




Reportaj printre amintiri

Deunăzi am stat de vorbă cu un amic despre gesturi filantropice, despre umor şi despre întâmplări din viaţa Aradului şi mi-am amintit despre prieteni. Era cât pe ce să spun nişte prieteni, însă cenzura bunului simţ mi-a dictat că un cuvânt ca prieteni nu poate fi alipit de un cuvânt ca nişte. Am să încerc un reportaj imaginar cu ei. În primul rând pentru că mi-e foarte dor de ei, fiindcă sunt într-o călătorie în care mie Dumnezeu îmi tot întârzie plecarea.
 
Era prin perioada prin care noi credeam că trecem prin viaţă, ca Vodă prin loboda care creştea în jurul nostru postrevoluţionar. Undeva, prin anii 90’. În Arad. O primăvară care trecea pe lângă noi ca orice anotimp din care ne aminteam doar beţiile din jurul cuvintelor. O terasă care nu mai există astăzi, din păcate: Zărandul. La masă cu mine era Mihai Popoviciu şi Iosif Costinaş (Bebe). Doi frumoşi nebuni ai marilor oraşe. Primul din Arad, celălalt din Timişoara.
- Hai să facem o nebunie, zice Bebe, cu ambiţia bănăţeanului. Pentru ambele oraşe.
- Tu, aici, la mine în oraş, nu faci nimic!, zice Mihai, moţoganul şcolit la Bucureşti.
Mai bem câte o bere şi ideea prinde contur. Un raliu al utilajelor pentru tăiat lemne. Repet: un raliu al motoarelor pentru tăiat lemne, cum le ziceau arădenii! Vă aduceţi aminte de utilajele alea pe patru roţi, care aveau montat un joagăr circular pe şasiu.
- Îţi spun eu când să îl facem, zice Mihai. De ziua antifumatului!
- Excelent, îl completează Bebe.
După aceea am vorbit despre femei, foarte mult despre băutură, puţin despre mâncare şi insistent de obositor despre politică. Deh, era perioada aia când papionul lui Ion Raţiu convieţuia forţat cu bâtele lui Miron Cosma.
Am şi uitat de proiect, când m-am trezit cu o invitaţie. La Raliu. M-am dus din respect pentru prietenii mei mai în vârstă.
La start aşteptau o duzină de participanţi. Motoarele duduiau flămânde de tăiat de lemne. Traseul fusese stabilit pe relaţia Teatru-Primărie-Teatru. Cursa avea doar o buclă, în faţa Primăriei. În motoarele duduind enervant, aşteptau concurenţii îmbrăcaţi ca la concursurile de carting. Cu căşti pe cap, cu maiouri reflectorizante... Unii chiar cu mănuşi! Drept e că era o toamnă care se plictisise de ploaia ce imita plânsul târziu pe frunzele ei galbene.
Startul s-a dat din minut, în minut. La finish, îi aşteptau pe fiecare dintre concurenţi nişte grămezi de buşteni, care trebuiau să fie tăiaţi contracronometru. Buştenii erau pictaţi ca o imitaţie a ţigărilor. Pe cum ajungeau la linia de sosire, conducătorii utilajelor se apucau de tăiat lemnele care simbolizau nişte ţigări imense. Zgomotul ăla imposibil al joagărului circular, care îmi strica dimineţile de iarnă, devenise un sunet haios. În faţa Teatrului, pe atunci de Stat, ne bălăngăneam de pe un picior pe altul, râzând în faţa unor pahare de ţuică şi încercând să ne convingem că, odată cu timpul care intra în noi deodată cu ţuica, vom şi învinge frigul din jurul nostru. Ne amuzam la fiecare „ţigară” executată de joagăre, pe fundalul muzicii de fanfară. Ce se întâmpla cu lemnele tăiate? Urmau să fie donate unor familii sărace din Arad. Cu alte cuvinte, cei doi nebuni ai marilor oraşe, Mihai şi cu Bebe, creaseră un eveniment cultural, îmbrăcat în mult umor, cu mesaj social împotriva fumatului, de pe urma căruia beneficiau câteva familii sărace, în plină iarnă.
Umorul nu se dădea dus din jurul Teatrului nici după încheierea raliului. Ţuica îşi cerea dreptul la un moştenitor. N-a fost să fie şi a fost o moştenitoare. O vodcă la barul Atlantic de lângă teatru. La o masă se aşează Mihai, cu un ţigan, un ungur şi un sârb. Cei trei erau participanţi la raliu, chiar dintre premianţi. Dintr-o vorbă despre femei şi din altă vorbă despre politică s-a alunecat uşor, dar rapid, în discuţii pe seama etniilor. Când era mai înfocată discuţia, la care nu erau atenţi nici participanţii, intră pe uşa birtului un alt participant la raliu, cu o drujbă în mână.
- Funcţionează drujba aia?, întreabă Mihai.
- Da, zice omul, năuc.
- Dă-o încoace.
Ia Mihai drujba, îi invită pe comesenii lui să scoată masa în stradă şi el iese cu drujba pornită după ei. Nimeni nu înţelegea ce urma să se întâmple.
- Puneţi masa pe trotuar, zice Mihai. Acuma tranşăm problema naţionalităţilor. Tăiam masa în patru, fiecare cu masa lui.
Bineînţeles că nu s-a tăiat nici o masă. Însă, aşa s-a închis o discuţie stupidă despre etnie şi despre diferenţa faţă de altă etnie. Râsul a învins conflictul de păreri despre idei stupide.



Ovidiu Balint, noiembrie 2011

Flacara Roşie, Arad


***


Portretul unui prieten în cinci dimensiuni (fragment)

...Au cam trecut anii, iar amintirile sunt dominate de sentimente, având o consistenţă mai redusă în imagini clare. Sper să reuşesc.
Prima linie de creion pe care o simt ar fi a revoltei. Era un revoltat împotriva sistemului stupid, opresiv, abuziv, dominat de ierarhii incorecte sau false. Cel mai important era faptul că revolta lui era şi argumentată, nefiind una viscerală pur şi simplu. Din revolta lui am învăţat că textul scris are coloana vertebrală în idee, iar picioarele stau înfipte în verb. 
A doua linie de creion din amintirile mele despre el ar fi a poeziei. Lupta cu metafora la floretă şi de fiecare dată o îngenunchea. Ba, câteodată o înălţa la gradul de cavaler, dar tot din poziţia îngenuncheat. Am organizat un Festival al filmului documentar la Arad, ale cărui ediţii au dispărut odată cu Bebe Costinaş. Documentarele lui erau mai degrabă elegii, sau metafore ale umorului. Împreună cu el şi cu istoricul Horia Medeleanu am făcut primul film documentar despre Arad. El l-a denumit „Arad, un oraş care era să fie mutat”. Numai el putea descoperi această informaţie din istoria Aradului.
A treia linie de creion ar fi a harului. Puţini oameni au har. Bebe Costinaş avea harul scrisului, harul cinematografiei, harul jurnalistic, harul dreptăţii şi, mai ales, harul prieteniei. Anchetele lui nu dărâmau doar instituţii, ci chiar mituri. Filmele lui clădeau sentimente, iar pentru prieteni dreptatea lui era ca un stindard.
A patra linie de creion, ca un fel de a patra dimensiune a lui, ar fi a boemiei. Îi plăcea să trăiască. Trăia atât de intens, încât fiecare clipă părea pentru el ultima şansă de a o învinge din dragostea faţă de viaţă. 
Se pare că s-a descoperit şi a cincea dimensiune. Dacă ar fi să trag a cincea linie de creion, ar fi cea a dorului de prietenie. Mi-e dor de Bebe Costinaş. Mi-e dor de bucuria de avea un prieten.

Ovidiu Balint, august 2013


Soborul cu proşti
Amintiri din Teatrul Vechi. Episodul al optulea. 
Portretul unui prieten în cinci dimensiuni



Amintire cu Bebe Costinaş şi Octavian Paler

Graţie textului scris de Mǎlin Bot ("Cea mai misterioasa disparitie a unui jurnalist roman") mi-am reamintit cǎ se împlinesc zece ani de la dispariţia lui Iosif Costinaş. O dispariţie care şi astǎzi ridicǎ foarte multe semne de întrebare, mai ales asupra explicaţiilor oficiale privind cauzele morţii lui Bebe, aşa cum era numit de prieteni. Nimeni nu poate accepta varianta suicidului. Multe lucruri nu se potrivesc, începând de la amǎnuntele concrete pânǎ la aspectele ce ţin de caracterul lui Iosif Costinaş. Bebe nu era genul de om care sǎ se sinucidǎ!
 
Dincolo de aceastǎ dramǎ, rǎmân lucrurile de care cu toţi ne vom aduce aminte. Personal, mǎrturisesc cǎ începuturile mele jurnalistice au fost influenţate enorm de Iosif Costinaş. Mi-a fost mentor, m-a încurajat enorm, lucru care conteazǎ esenţial când debutezi la 19 ani într-un ziar de talia “Timişoarei”, din 1995! Erau vremuri frenetice, în care toatǎ lumea milita pentru schimbare politicǎ, iar apropierea de Occident era inevitabilǎ. E greu sǎ explic acum câte riscuri îţi asumai în acele vremuri sǎ faci o anchetǎ consistent la nivel înalt! Or Bebe era un maestru al anchetelor gazetǎreşti. Textele lui provocau sudori de transpiraţie în diferite etaje ale Puterii!
Pentru mine, cel mai important moment din acea perioadǎ s-a petrecut în vara lui 1996. Octavian Paler urma sǎ lanseze la Timişoara volumul “Aventuri solitare”. Cu o searǎ înainte, scriitorul s-a cazat la hotelul “Continental”. Bebe îl cunoştea foarte bine. Era şase seara şi urma sǎ ies la o bere. Bebe m-a apelat:
“Cioclule, hai cǎ avem treabǎ! Mergem sǎ ne vedem cu Octavian Paler!”
Tocmai terminasem “Aventurile solitare” şi aveam atâtea sǎ-l întreb…Nu are sens sǎ spun cǎ eram total dereglat şi ultra-emoţionat la ideea cǎ mǎ voi vedea cu Octavian Paler. Bebe m-a trezit din reverie: 
“Bǎi, sper ca nu adopţi politica mutului! Sǎ nu mǎ faci de râs! Sǎ intri şi tu în discuţie, sǎ pui întrebǎri, nu sta acolo… tablou!”
M-am strǎduit sǎ nu îl fac de râs pe Bebe. A fost o seara frumoasǎ, cu doi oameni care vorbeau despre orice cu înţelepciune şi sensibilitate, de la Platon la Vaclav Havel. Urma sǎ plec pentru prima datǎ în Grecia, iar  în “Aventurile solitare” Octavian Paler scria despre cǎlǎtoriile sale elene. A fost ca o iniţiere înaintea pǎşirii pe Acropole, la Delfi sau la vechea arena olimpicǎ din Atena. Rar ai ocazia sǎ întâlneşti asemenea spirite. Seri în care te rupi de orice şi savurezi ideile, bucurându-te cǎ eşti contemporan cu astfel de oameni…Şi toate astea la numai 20 de ani!
Bebe nu mai e. Octavian Paler a plecat şi el. Am rǎmas noi, mǎrunţi, tot mai divizaţi şi tot mai întunecaţi. Însǎ eu mǎ simt mult mai bogat dupǎ acea cinǎ din vara greceascǎ a lui 1996. Cred cǎ am uitat atunci sǎ îi mulţumesc lui Iosif Costinaş. Dacǎ citeşti cumva asta, sper cǎ nu te fac de râs, Bebe...

Levente Balint, 14 iunie, 2012 
Blogul personal





Previziune

...Nelustraţii au devenit capitalişti, directori de televiziuni, parlamentari, miniştri. S-a împlinit vorba prietenului Iosif Costinaş, luptător împotriva securiştilor şi revoluţionar cu înfăţişarea lui de sud american hârşâit în nopţi insurecţionale, el mi-a spus atunci:
 „Măi, motane Dănilă, o să vedeţi că securiştii vor face bani din economie şi apoi o să cumpere presa”. 
A spus asta în 1991!

Daniel Vighi, 7 octombrie 2012
"Nu meritam o asemenea soartă"
Interviu realizat de Daniela Raţiu (fragment)