ILIE STEPAN: Nu cred să fi existat artist timişorean sau care a trecut prin Timişoara care să nu fi ajuns la ,,Dulap”. Pȃnă şi corul Madrigal, condus de Marin Constantin, a fost acolo după un spectacol. Ȋntr-o ţară normală la cap, s-ar fi putut scoate nişte beneficii serioase din ,,Dulap”. Putea să fie introdus într-un circuit turistic. Era o chestie fabuloasă. Pe unul dintre pereţi tronau şlapii lui Ştefan Dandu, textier şi boem al oraşului. A scris pentru PRO Musica, pentru Cargo, pentru Progresiv TM, pentru multe trupe. El facea beatbox sincretic, combinat cu ghitare, înainte de a se naşte beatboxul în America. Cȃnd se ,,parfuma”, începea să cînte din gură, tot, inclusiv instrumentele. Pentru toba mare dădea cu şlapul în podele. Canta The Doors, Cream, era omul-orchestră. Bebe l-a iubit atȃt de mult, încȃt odată i-a cumpărat nişte pantofi noi şi i-a zis că nu-l mai lasă să plece cu şlapii. I-a pus în cui, unde au rămas exclusiv ca instrument muzical. Bebe era şi un genial făcător de porecle. Tu mai ştii ce poreclă ai avut?
M.M.: Am avut vreo două: Rudolf şi Corp 6. Eram tehnoredactor la Orizont şi le spuneam furios, cȃnd aduceau texte prea lungi, ceea ce se întampla aproape întotdeauna: ,,Textul ăsta nu intră nici cu corp 6!”. Era un corp de literă foarte mic, pe care trebuia să-l citeşti cu lupa. Pe ei îi amuza foarte tare cum spuneam chestia asta. Antoaneta Iordache, sotia lui Claudiu, era Despina, Adriana Babeţi era Moira, Ion Arieşanu era Jean Duiosul, Anghel Dumbrăveanu era Condorul, Aurel Turcuş - Melcul Carpatin. Iar tu erai Instructorul! Să-ţi spun varianta auzită de mine legată de această poreclă a ta. La un spectacol al vostru, aţi fost prezentaţi de un responsabil cultural cu următoarea formulă, decupată din limbajul stupid al vremii: ,,Urmează formaţia vocal-instrumentală PRO Musica. Instructor, Ilie Stepan”. Asta o ştiu de la Bebe - şi aşa ai rămas ani de zile, Instructorul.
I.S.: Chiar aşa! După aceea, am fost Manson, de la Charles Manson, cȃnd aveam părul foarte lung şi o barbă enormă, apoi Croncanul. Croncanul-titular era Lelu Bihoi. Dar eram şi eu Croncan.
M.M.: Tu veneai mai rar la ,,Dulap”, cel puţin în perioada cȃnd eram prin anii II-III la facultate. Iar cȃnd veneai era un eveniment comunicat din vreme: ,,Azi vine şi Ilie”. Erai primit cu solemnitate, care contrasta cu umorul tău necruţător. Ţin minte că o dată te-a sunat Bebe să vii la ,,Dulap” şi tu ai zis: ,,Da, şi să aduc şi vioara, nu?”. Era acolo şi un băiat cu o înfăţişare christică, Tavi Ştefănescu. Lui i se spunea, după caz, Jesus şi Clămpăul. Cȃnta dumnezeieş te din repertoriul lui Cat Stevens. Voi aţi făcut o melodie minunată împreună, ,,Prietene”, pe un text de Puiu Marinescu. Tavi a plecat şi el dintre noi acum cȃţiva ani. Trăia în Italia.
I.S.: Da, acesta a fost ,,Dulapul”. Avea un farmec, era o oază, un clopot de sticlă în acel haos. Sus era Orizontul, era Comitetul de Cultură, era revista sȃrbească Kniževni Zivot. La ,,Dulap” se cȃnta întruna. Toată lumea venea acolo, de la Nicu Covaci la Mircea Baniciu şi Alexandru Andrieş. Veneau şi artişti plastici, scriitori, actori, medici, boemi, trosnitori de alcool.
M.M.: Exista şi ritualul numit ,,scobul”. Era o prescurtare de la formula magica a lui Bebe, ,,Scobiţi-vă prin buzunare, cioclilor”. Asta însemna că se făcea cheta pentru votcă, băutura predilectă a acelui loc magic. Sticlele erau depozitate în dulapuri, iar o dată pe an se vindeau.
I.S.: Erau sute de sticle, se prăvăleau din dulapuri. Munţi de sticle. Se strȃngea din vȃnzarea lor o sumă considerabilă.
M.M.: E bine că am menţionat şi un astfel de moment, pentru că reprezenta o formă alternativă de exprimare. Predomina atmosfera de veselie şi de prietenie. Era un fel de plăcută convivialitate, a oamenilor care chiar se apreciau unii pe alţii. Tin minte că, în momentul în care te pregăteai să cȃnţi la ghitară, se făcea o linişte mormȃntală. Nu mai respira nimeni. Tu erai în lumea ta şi pogorai din cȃnd în cȃnd printre muritori. Era o mare bucurie să particip la acea societate completamente liberă, chiar dacă spaţiul era unul închis etanş.
I.S.: Cȃnd ajungeai să intri în spaţiul acela însemna că erai cineva. Era clar că erai acceptat. Era, concomitent, un fel de ţie şi o selecţie colectivă. Iar cine ajungea acolo voia să revină mereu.
Şapte zile, plus una
POLIROM 2018
(Fragment despre “Dulapul” lui Bebe Costinaş din anii ’70-‘80)
Dramaturg, poet, prozator, om de cinema, jurnalist, activist civic, Iosif Costinaş s-a străduit pentru oameni, ca artist şi ca luptător pentru libertate, din toate puterile şi harurile cu care l-a înzestrat Creatorul.
Idealist până la sacrificiu, a sperat că binele va triumfa, iar cei din jurul lui vor regăsi adevărul, cel care îi va elibera pe toţi, buni şi răi, deopotrivă.
Teatrul scris de Iosif Costinaş reprezintă o faţă aparte a personalităţii lui, cea de fin psiholog şi observator discret al universului cotidian, cel care îi condiţionează pe oameni şi îi determină să facă, din laşitate sau din comoditate, compromisul cel mic, care, cumulat, devine cel mare, rădăcina tuturor relelor de care pătimeşte o societate.
Postfaţă la volumul "Iosif Costinaş - Teatru", Editura Eubeea, Timişoara 2008
1995
Nu am uitat
Nevoia intervenţiilor personalizate
O viaţă trăită intens
Boem într-o oarecare măsură, Iosif Costinaş era adeptul unei vieţi trăite intens, însă de care să te şi bucuri la un pahar de vin sau cu o mâncare bună în faţă. În scris însă, ca jurnalist, a dat dovadă de o tenacitate ieşită din comun. Şi-a urmărit subiectele cu scrupulozitate şi le-a redactat cu o oarecare pedanterie, în care se vede aplecarea spre amănunt, argumentarea fiind deplină şi, uneori, aproape sofisticată. Manuscrisele lui erau întotdeauna clare, curate, pe coli albe şi imprimate la maşina de scris, aceasta fiind prevăzută mereu cu bandă nouă sau aproape.
Iosif Costinaş a dus o activitate intensă ca activist civic. A pus bazele Forumului cetăţenesc, organism care avea să funcţioneze în colaborare cu Societatea Timişoara, dar independent de aceasta, profitând de un cadru specializat şi, în acelaşi timp, mai liber de acţiune. Obiectivul era unul cât se poate de limpede: demascarea foştilor securişti şi a informatorilor acestui organism de represiune din vremea comuniştilor. Eforturile depuse au fost titanice, căci reprezentanţii vechiului şi noului regim nu doreau să-i lase pe reprezentanţii societăţii civile să-şi vâre nasul prin dosare. Reprezentanţii Forumului cetăţenesc sunt purtaţi dintr-un loc în altul, fără să ajungă la mult-căutatele dosare. Semnificativă este, în acest sens, relatarea făcută de la întâlnirea cu noul comandant al Garnizoanei militare: „Îndrumaţi de domnul locotenent-colonel Bot Vasile (o parte din dosare se află la Garnizoana militară Timişoara), ne prezentăm în ziua de 5 mai, în jurul orei 10, la Comandamentul Garnizoanei. Suntem primiţi, cu o excepţională amabilitate, de domnul colonel Ilie Marin, comandantul garnizoanei. Dumnealui înţelege imediat de ce vrem să... ajungem la dosarele pe care Securitatea le-a întocmit, repetăm, în mod abuziv, concetăţenilor noştri în urma denunţurilor şi informaţiilor culese de la informatorii plătiţi şi neplătiţi”. Dezamăgire însă, căci la Garnizoana militară nu erau decât dosarele întocmite de ofiţerii de contrainformaţii din armată.
Iosif Costinaş avea să dovedească însă tenacitate, căci a bătut pe la multe porţi şi a obţinut informaţii şi documente interesante. Nu a ajuns la deconspirarea Securităţii ca poliţie politică, căci nici în ziua de astăzi nu există suficientă voinţă politică pentru a o face. Ce-i drept, unii paşi, mărunţi, au fost făcuţi prin înfiinţarea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor fostei Securităţi, dar a cărui activitate a fost tot timpul sabotată, adesea prin îngrădiri legale, dar imorale! Cu toate acestea, activitatea Forumului Cetăţenesc a fost una intensă şi relevantă, multe persoane care au suferit de pe urma securiştilor şi informatorilor acestora fiind ajutate să scoată adevărul la iveală.
La biografie trebuie să adăugăm că Iosif Costinaş s-a născut în 16 februarie 1940 în Bucureşti. A trăit însă cei mai mulţi ani la Timişoara, implicat fiind în activitatea cinecluburilor. A scris şi cărţi de proză, însă publicistica s-a dovedit marea sa pasiune. În vara lui 2002, când a fost văzut pentru ultima dată, înainte de atât de misterioasa lui dispariţie, avea doar 62 de ani şi multe, foarte multe proiecte...
Lucian-Vasile Szabo
Jurnalişti, eroi, terorişti
Revoluţia de la Timişoara în presa locală
Asociaţia Memorialul Revoluţiei 16-22 decembrie 1989, Timişoara
ISBN: 978-973-8970-16-8
Editura ÎNVIEREA, Arhiepiscopia Timişoara, 2009
Interviu Puiu Marinescu 2013 - Fragment despre boema Timişoarei
TVR Timişoara, Emisiunea Ora Regiunii
Ovidiu Balint, noiembrie 2011
Flacara Roşie, Arad